Linkuri accesibilitate

O reflecție asupra destinului istoric al Rusiei: „Sfinxul rus” de Ioan Stanomir


prof. Alexandru Călinescu

prof. Alexandru Călinescu

O revelatoare incursiune în istoria literaturii ruse, de la Pușkin la Soljenițîn și Nabokov.

Politolog reputat, comentator atent al actualității, dar și cititor subtil de literatură, Ioan Stanomir ne face surpriza unei cărți foarte ambițioase, intitulată Sfinxul rus (editura Adenium), ce își propune o reflecție asupra destinului istoric al Rusiei, reflecție justificată și prin faptul că „Rusia a fost un imens laborator al ideilor și pasiunilor politice”.

În condițiile în care Rusia, și ulterior Uniunea Sovietică, au cunoscut regimuri caracterizate prin represiune și autoritarism, literatura a fost spațiul care a îngăduit mișcarea ideilor. În consecință, Ioan Stanomir face o revelatoare incursiune în istoria literaturii ruse, de la Pușkin la Soljenițîn și Nabokov, cu sublinierea momentelor semnificative și punerea în valoare a operelor ce jalonează acest parcurs. Nu lipsesc, firește, marii autori – Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, dar nici scriitori mai puțin cunoscuți, ca Saltîkov-Șcedrin sau Feodor Sologub.

Comentatorul operează racorduri și apropieri adesea surprinzătoare: Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolstoi îi aduce aminte de o proză a lui Dino Buzzati, în Cehov îl aflăm anticipat pe O’Neill iar în Cei din urmă, piesa lui Gorki, pe Tennessee Williams, Sologub e pus în relație cu Heinrich Mann, Bruno Schulz și Elias Canetti, Belîi cu Joyce și Kafka, Nabokov cu Pound și Cortázar. Perioada dintre revoluțiile de la 1905 și 11917 este una în care se acutizează tenebroase neliniști, urmare a presimțirii sfârșitului tragic, ca în Austria lui Musil și Trakl. Opera emblematică este aici Petersburg a lui Andrei Belîi.

Secțiunea a II-a, consacrată literaturii sovietice, începe cu Bulgakov, cel care ilustrează, dramatic, un exil intern marcat de acumularea interdicțiilor oficiale, un exil „similar șederii fără termen în celula condamnaților la moarte”. În instituția sovietică, așa cum o înfățișează Ilf și Petrov, își dau întâlnire Gogol și Kafka. Drama lui Osip Mandelștam arată că în URSS scriitorii aveau de ales între acomodare și exterminare. Memoriile Nadejdei Mandelștam dovedesc însă că barbariei i se pot opune demnitatea și speranța. Șalamov și Soljenițîn dezvăluie realitatea cumplită a Gulagului. Spunând adevărul până la capăt, Soljenițîn „elimină o dată pentru totdeauna mirajul leninist de la care se revendică puritatea ipocrită a comunismului”.

Cartea se oprește și asupra a patru autori exilați, dintre care se detașează Vladimir Nabokov, căruia Ioan Stanomir îi consacră un amplu capitol ce analizează identitățile literare succesive pe care le-a adoptat proteicul autor.

Ar fi avut oare șanse în Rusia liberalismul? - se întreabă autorul în secțiunea finală, unde face referiri la nume ca Isaiah Berlin, Martin Malia sau Richard Pipes. Greu de crezut, din moment ce „de la Petru cel Mare la Putin, trecând prin Stalin, dominația cnutului este unica logică de agregare și supraviețuire a statului”. Lenin și Stalin perfecționează tiparul imperial al represiunii: „Revoluționarul se unește cu călăul. Din această sinteză se naște Uniunea Sovietică”. Comunismul nu se poate reforma, eșecul lui Gorbaciov a dovedit-o. Iar astăzi „noul imperiu al lui Putin nutrește aceeași ambiție țaristă și sovietică de a sugruma critica, de a controla și veghea asemenea unui stăpân. (…) Visul lui Putin este cel al tuturor tiranilor de dinaintea sa”. Cu aceste cuvinte se încheie cartea lui Ioan Stanomir dar nu trebuie să vedem aici o fatalistă resemnare: autorul a arătat în repetate rânduri că, inclusiv în cele mai negre împrejurări, vocile libertății și ale demnității au izbutit să se facă auzite.

XS
SM
MD
LG