Linkuri accesibilitate

Recompensat cu Oscarul pentru Cel mai Bun Film Străin, filmul maghiar „Fiul lui Saul” a atras de la început atenția, stârnind controversă.


Regizorul Laszlo Nemes la ceremonia de la Hollywood, California

Regizorul Laszlo Nemes la ceremonia de la Hollywood, California

Son of Saul (2015)
De: László Nemes

Cu: Géza Röhrig, Levente Molnár.

Recompensat cu Oscarul pentru cel mai bun film străin, filmul maghiar Fiul lui Saul a atras de la început atenția și a reușit să stârnească rapid admiratie generală si o unanimitate încă de cand a fost prezentat la Cannes anul trecut, unde a primit Grand Prix, ceea ce l-a făcut să fie cumpărat ulterior de Sony, dând în același timp impresia nedorită că e de ajuns ca un film sa aibă Auschwitzul ca decor pentru a fi decretat pe loc o capodoperă.


Dar nu despre asta e vorba, sar partizanii incondiționali ai acestui film. Filmul e structural si cinematografic original: totul este filmat din punctul de vedere al personajului principal, multe orori se petrec doar în off, sonor, fără să vedem, iar cadrajul și focala camerei (e turnat în peliculă) sunt reglate astfel încât planurile din spate să rămână în mod voit tulburi.

Povestea în sine e foarte simplă: în toamna anului 1944, Saul Ausländer, evreu ungur, e membru dintr-un Sonderkommando la Auschwitz. Este unul din acei evrei lăsați sa trăiască o vreme pentru a se ocupa de trierea si lichidarea altor evrei. Ulterior sunt lichidați și ei.

După o rundă de cameră de gazare, un adolescent încă respirând e găsit sub morți. E desfăcut încă viu, pentru experiențe medicale. Saul e convins ca acela era copilul lui (deși el nu are copii) si se pune să caute un rabin care să zică un kadiș, o rugăciune pentru sufletul copilului, al cărui cadavru îl cară în ultima parte a filmului. Restul e doar estetism sufocant.

Acum, pentru că am ajuns la sonor: în filmul lui Robert Bresson Un condamné à mort s’est échappé (1956), aproape totul se petrece în off, iar filmul, alb-negru, e construit, ca Son of Saul, Fiul lui Saul, în jurul sunetului. Condamnatul la moarte vrea să scape, sa evadeze, sa taie gratiile. Primejdiile sunt toate sonore, sunt afară, se apropie, se îndepărtează, învăluie spectatorul. Nu e mare lucru de văzut pe ecran, acolo e doar un om disperat care caută să nu facă zgomot in evadare, in vreme ce ne traversează urechile si nervii iritați la maximum tot felul de pași, strigăte, mașini, țipete, împușcături.

In ariditatea hieratică a filmului lui Bresson, personajul principal e sunetul, iar munca cea mai solidă s-a dus acolo la montajul si mixajul sonorului.

Spre deosebire de filmele hollywoodiene care pot fi privite in avion chiar și fără sunet (asta fac eu sistematic când se pune un film american in avion, privesc fara să-mi pun căștile, iar filmul funcționează la fel de bine si mut), la Bresson în schimb filmul ar fi mutilat, schilodit, anihilat fără sunet. Am pricepe, desigur, in continuare ce face acel disperat la ferestruica lui cu zăbrele, ba chiar am întelege că de câte ori el se oprește si coboară grăbit se aude sunetul unei primejdii care se apropie, dar am fi privați de ceea ce face frumusețea filmului: sunetul este de fapt arta acolo, iar Condamnatul lui Bresson proiectat mut ar fi doar banala bandă a unei camere de supraveghere care captează fuga unui pușcăriaș. Rideau.

Desigur, la intrebarea dacă e frumos să vorbim despre montaj de sunet artificial în cronica unui film despre Auschwitz trebuie doar ridicat din umeri: un film e un film, camerele si microfoanele sunt aceleași si în turnajul unui banal film chiar și erotic si într-un simulacru de Auschwitz. In ambele cazuri sunetul se montează, artificial, in studio, după aceea, pentru a obține proptelele sonore de impresionare a spectatorului. In ambele cazuri – rezultatul final e un film, așa cum și Marchizul de Sade cand detaliază mutilări și orgii coprofage (Les 120 journées de Sodome), si Imre Kertész când scrie că ce s-a întâmplat la Auschwitz se situează în logica identității Occidentului (Kadiș pentru copilul nenăscut) sunt tot literatură.

Apoi, unele scene din Son of Saul sunt chiar dincolo de pornografie, cum e masacrul gangbang estetizat pe marginea unei gropi comune. Sunetul, apoi, e nu doar opresant prin volum, dar și prin repetiție.

E ciudat de altfel cum nu a observat nimeni cat de mult se inspiră ideea centrală a filmului Son of Saul din textul hibrid Kadiș pentru copilul nenăscut al lui Imre Kertész.

Acolo se tânguie naratorul scăpat de la Auschwitz: „mai întâi au stors vlaga din mine, m-au fluierat si m-au pus să-mi sap un mormânt si, desi a trecut atata vreme - doamne sfinte! -, încă n-am isprăvit de săpat” etc.

Naratorul lui Kertész nu are însă un copil, iar întreaga motivație a monologului care constituie cartea este de a explica unui prieten pentru ce supraviețuitorul de la Auschwitz nu vrea sa aibă un copil, nu vrea să trebuiască să-i îngâne un kadiș.

În final, în acest Son of Saul, nelăsând spectatorul să răsufle nici o secundă, filmând totul din punctul de vedere al personajului, se ajunge la o senzație de realitate virtuală, ca atunci când îți pui ochelarii aceia virtuali, Google sau Sony, care simulează realități inexistente în jurul tău… Paradoxal, creând o impresie de realitate virtuală, de oroare meșteșugită tehnologic, filmul Son of Saul ajunge la un rezultat opus celui dorit. Prea mult meșteșug, prea multă afectare estetică.

Greu de crezut că un juriu american ar fi ezitat să dea premiul cel mare la Oscar unui film despre Auschwitz… mai ales după ce a fost cumpărat de Sony.

Iar ardeleanul Levente Molnár este foarte bun acolo.

XS
SM
MD
LG