Linkuri accesibilitate

Deschizând nr. 10-11/2015 al revistei Vatra, abia primit (mde! presa literară apare cu mari dificultăţi), primul lucru ce mi-a sărit în ochi a fost chenarul negru, de la Sumar, care înconjoară numele lui Florin Manolescu (11 ianuarie 1943 – 13 decembrie 2015). Tristă ironie a sorţii, să ţi se publice în nr. din noiembrie un amplu interviu, pe care să nu mai apuci a-l ceti în decembrie, luna (şi ziua – 13!) trecerii la cele veşnice.

Cu permisiunea Domniilor Voastre, voi cita integral răspunsul dlui Florin Manolescu la întrebarea lui Iulian Boldea (ce păcat că nu se precizează data interviului, acum istoric):

– Ce credeţi despre implicarea intelectualilor în politica românească? A fost, de-a lungul timpului, benefică această implicare?

– Nu ştiu cât de benefică poate fi orice implicare a oricărui intelectual în viaţa politică. În primul rând pentru că nu poţi fi în acelaşi timp în mai multe locuri. Pe urmă, pentru că asta mai depinde şi de intelectuali. Unii îi dau astăzi ca exemplu pe paşoptişti pentru că au intrat în arenă, renunţând la operă. S-au sacrificat, adică, în numele binelui public. Alţii regretă opţiunea aceasta, ca şi cum ar fi siguri că a fost vorba de un sacrificiu sau ca şi când ar fi ştiut cum ar fi arătat opera lor, dacă ar fi procedat altminteri. În orice caz, dacă implicarea unor paşoptişti sau a unor junimişti (Carp, Maiorescu) a fost indiscutabil benefică, pentru perioada interbelică sunt destule exemple de intelectuali a căror implicare de acest tip a fost mai degrabă inoportună, dacă nu de-a dreptul malefică. Când spun inoportună mă gândesc în special la Mircea Eliade, despre care şi pe vremea lui, dar şi mai aproape de noi, s-a spus că în materie de politică a fost un „sucker”, adică un sugaci naiv şi credul (Dumitru Danielopol), ba chiar „un analfabet” (Mihai Şora). Iar când vine vorba despre tot ce s-a întâmplat în România după cel de-al doilea război mondial, cu intelectualii colaboratori ai sistemului, dar şi cu tovarăşii săi de drum, lucrurile sunt şi mai complicate. Sigur, în principiu, implicarea oricărui om de bună credinţă (nu doar a intelectualilor), mai ales atunci când el mai este şi de bună educaţie şi formaţie, nu poate fi decât benefică. De bună credinţă însemnând în politică să pui interesul general deasupra interesului tău propriu. Pe de altă parte, nu cred că poţi cere tuturor să facă acest lucru. Cred că şi problema implicării în politică, şi în general, în conducerea tuturor treburilor publice, ţine de vocaţie. Te naşti sau nu te naşti cu vocaţia de a conduce şi de a-i trage după tine şi pe ceilalţi. Dacă cercetările sociologilor şi psihologilor sunt corecte, vocaţia aceasta se întâlneşte la doar 6% din orice populaţie. Mai ales aceşti 6% contează. Indiferent dacă sunt sau nu sunt intelectuali. Iar până să apară sociologii cu statisticile lor pretenţioase, Biblia, cu vorbele pe care le spune Hristos viitorilor săi evanghelişti, ne-a învăţat ce se va întâmpla cu restul, dacă lipsesc aceste 6%: Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei.” (Înainte să trec la comentarii, nu pot să nu citez, fragmentar de data asta, şi răspunsul la întrebarea: „Ce apreciaţi cel mai mult la om?” – iată-l: „Centrul de greutate. Să fie în el însuşi, nu în afara lui”.)

Sigur, lucrurile pot fi privite şi dintr-o altă perspectivă. Sunt cunoscute opiniile celui mai mediatizat trio intelectual al României – Liiceanu, Pleşu, Patapievici (le-am prezentat unele cărţi, nu voi stărui aici) –; sună cât se poate de convingător şi profesiunea de credinţă a unui Teodor Baconschi bunăoară: „Dintotdeauna m-a enervat clişeul despre acea presupusă incompatibilitate dintre intelectuali şi politică. Intelectualii au făcut politică în toată Europa modernă, inclusiv în România pre-comunistă şi post-comunistă. (…) E cazul să revenim la bunul simţ care ne spune că o ţară condusă de inculţi sau de minţi viclene – şmecheria «pragmatică» a interlopului de tranziţie – nu se poate dezvolta sănătos. E nevoie de minţi luminate în politică” (Legătura de chei, Curtea Veche, 2013). Întrebarea pe care mi-o pun încă din 1990 este cum să nu devii, odată intrat în politică (sau, treacă de la mine, implicat în societate), din intelectual ce operează cu idei şi concepte, un simplu militant sau propagandist gata oricând să scoată lozinci & sloganuri. (Asta în condiţiile în care avem o intelectualitate pauperizată, din p.d.v. material şi moral, iar „sub un anumit prag de sărăcie, nu mai există nici demnitate, nici discernământ, ci doar ură viscerală, canalizată cinic, într-una din cele mai jalnice exemplificări ale sindromului Stockholm”. Ierte-mi-se aşadar că repet replica de geniu a regretatului Nicolae Sulac – aflat pe patul de spital, după o campanie electorală în care a făcut parte din staff-ul lui Mircea Snegur, perdantul alegerilor prezidenţiale din 1996, pentru care încă nu îşi luase banii promişi, l-ar fi întrebat pe-un mare ştab, venit să-l îmbărbăteze: „Ce au de gând acolo, sus, că eu-s… на грани предательства?!” Chiar trebuie adus bietul intelectual „pe muchie”, ca să fie repus în pâine?!)

Revenind la interviul dlui Florin Manolescu, aş zice (cu referire la RM), cu o replică din filmul Cabaret, că „cele 6%” ale elitei noastre politice s-au dovedit a fi „nu acele care trebuie 6%”; nu cumva ar fi cazul să se alegă, viitoarele 6%, şi dintre intelectuali?!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG