Linkuri accesibilitate

Am dorit mereu să scriu despre una din cele mai stranii afaceri politice din România lui Gheorghiu-Dej, așa-zisul atac din 1959 asupra Băncii Naționale. Am fost în legătură cu Sanda Kaufman, fiica lui Haralambie (Harry) Obedeanu (unul dintre cei executați în 1960) și a Norei Obedeanu. Cercetătoare la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, Nora a fost ea însăși arestată și anchetată în legătură cu discuțiile politice purtate în cercul fraților Ioanid. Grație Sandei, am intrat în legătură cu unchiul ei, Michael Hanganu, care trăiește în Israel, un om care se ocupă de decenii cu acest subiect tenebros. Le mulțumesc, Sandei și lui Michael, pentru că au încredere în mine.

Există două documentare despre acest misterios și teribil de încâlcit subiect: „Reconstruction” al Irinei Lustig (nepoata de fiică a Monicăi Sevianu) și „Marele Jaf comunist” de Alexandru Solomon. Împreună cu istoricul Radu Ioanid, am fost consultant pentru „Reconstruction” (titlul trimite la documentarul Securității, „Reconstituirea”, regizat de Virgil Calotescu). Filmul „Closer to the Moon” al regizorului Nae Caranfil este o ficționalizare a unor informații despre ceea ce s-a petrecut în 1959. Nu este, și nici nu pretinde a fi, un documentar istoric. Până acum, din câte știu, punctul de vedere al familiei Obedeanu nu a fost auzit. Încerc să o fac acum.

Am avut ocazia să citesc la CNSAS documente fascinante legate de ancheta care a dus la proces și la sentințele de condamnare la moarte. Este limpede că avem de-a face cu o afacere politică, deci că scenariul „marelui jaf” este subordonat unui mega-scenariu menit să demonstreze lipsa de loialitate a unui grup de intelectuali proveniți, fără excepție, din mediul ilegaliștilor evrei.

Propun să rămânem deocamdată la atmosfera politică hiper-încărcată din 1959. În 1958 avuseseră loc epurări teribile în partid. Cei mai vocali critici ai lui Dej au fost excluși, unii chiar arestați (cunosc, de pildă, cazul lui Grigore Răceanu). Are loc, pe acest fundal, etnicizarea rapidă a aparatului de partid și de stat, inclusiv MAI și MAE. Să menționez ce s-a petrecut în Comerțul Exterior (arestarea și condamnarea unor Donath, Rosinger, Milea Vulih). Se urmărește justificarea ideologică pentru aceste eliminări, junii turci (gen Negrea, Enoiu, Briceag și alți anchetatori) primesc sarcini precise.

În conducerea de partid, tartorul ideologiei este Leonte Răutu, între altele responsabil cu emigrarea evreilor. În iunie 1958 se produce cutremurul politic de care vorbeam (Plenara din iunie, un veritabil masacru politic al ilegaliștilor) și plecarea trupelor sovietice. Unii ilegaliști evrei sunt priviți ca lipsiți de credibilitate, vorbesc vrute și nevrute, bârfesc, comentează, etc. E nevoie de o lecție aspră, bolșevică, menită să bage spaima în acești intelectuali lipsiți de conștiință de clasă. Fizicianul Paul Ioanid e legat de sovietici. Fratele său s-a abătut grav de la morala socialistă. A sfidat clanul Drăghici-Cziko, a divorțat de sora Martei, atotputernica soție a ministrului de Interne, adevăratul șef al Securității.

În acest context mă interesează cazul Harry Obedeanu: intelectual, activist pe „frontul ideologic”, profesor de jurnalism la „Ștefan Gheorghiu”, prieten cu Paul Ioanid, el poate fi prezentat ca un fel de „ideolog” al grupului. În istoria comunismului, fracțiunile erau inventate de către anchetatori. Întâlniri accidentale erau prezentate drept vaste conspirații.

Repet, e vorba de ipoteze. Deci ideea ar fi că la Comitetul Central, în condiții de maxim secret, câțiva oameni (doi sau trei) pun la cale un asemenea scenariu. Este exact ceea ce afirmă torționarul Enoiu în filmul „Marele Jaf comunist” al regizorului Alexandru Solomon. Din acest moment mașinăria intră în funcțiune. Cei șase (frații Ioanid, Obedeanu, Sașa Mușat, Igor și Monica Sevianu) încep să fie urmăriți zi și noapte. La MAI se configurează scenariul „jafului”. Cei șase sunt arestați, torturați (fizic și psihic), amenințați. Restul este ceea ce se știe. The missing part ar fi ce-am scris mai sus. Dar extrem de greu, dacă nu imposibil, de dovedit. Au rămas documentele pe care ei au vrut să le lase, ministrul Alexandru Drăghici, colonelul Hristache Zambetti, căpitanul (pe atunci) Gheorghe Enoiu.

Știm foarte puțin despre un personaj care e menționat frecvent în anchete, Ion Crișan. Mi-a vorbit despre el și profesorul Paul Cornea în iunie 2014, la București. Reiau aici câteva date semnificative: activ în Securitate în anii '50, bodyguard al lui Gheorghiu-Dej, agent provocator în cazul Alexandru Jar (1956), ajuns director adjunct al Bibliotecii Academiei. Crișan, care era prieten apropiat cu cei arestați, participa la discuțiile lor, a scăpat neatins, a emigrat în Brazilia în jurul anului 1961.

În memoriile sale, doctorul Gheorghe Brătescu, ginerele Anei Pauker, sugera că rolul-cheie în întreaga poveste (story) l-ar fi jucat Alexandru Mușat. Acesta a fost, în mod cert, agent al Securității, în această calitate a „defectat” în Franța, unde s-a infiltrat în cercurile exilului românesc. A revenit în țară, a ajuns prodecan și secretar de partid la Facultatea de Istorie a Universității din București de unde a fost scos în urma conflictului cu profesorul Andrei Oțetea. Ca istoric era nul, dar, se pare, era de o inteligență scăpărătoare. Dar, cum îmi scria Sanda Kaufman: „Ipoteza Mușat are probleme (dacă n-ar avea mie nu mi-ar păsa - eu vreau să știu adevărul și cred că asta rămâne greu). Deci ipoteza asta e mai mult bună pentru filme, unde aventurierii sunt „alluring”, și pentru povestea romantică a unui protest sinucigaș care știm că nu a fost cazul. Ipoteza Mușat:

  • nu are motiv valabil (în afară de faptul că era aventurier)
  • nu se prea potrivește cu ce știm
  • nu rezolvă ce știm că au fost motive personale ale lui Drăghici și motive politice
  • nu explică cum 5 alți oameni foarte deștepți, cu experiență despre regim (inclusiv un colonel de securitate care probabil cunoștea metodele) și care se știau urmăriți, s-au lăsat provocați de un aventurier, ca oile.

Dar pot să-mi imaginez că partea aventuroasă a lui Mușat a făcut ca regimul să vrea să scape de el cât mai repede, înainte de a fi apucat să-și povestească aventurile... Pentru că trebuie să răspundem la întrebarea: de ce ăștia șase?

Lică Ioanid avea probleme cu Drăghici. Monica era o reîntoarsă din Israel. Gugu (Igor Sevianu) era și el „aventurier” și deci periculos pentru regim. La fel și Mușat. Paul Ioanid era asociat cu Rusia de care românii voiau să scape când au întors foaia. Deci cel mai puțin motiv avea musca în lapte, tatăl meu (în afară de cei mulți prieteni pe care îi avea, și în afară de deziluzia de care vorbea, și faptul că era prieten bun cu Paul Ioanid).” Se află în aceste rânduri un punct de vedere care trebuie neapărat luat în considerație când ne ocupăm de acest subiect.

În dosarele de la CNSAS apar și așa-zise manifeste pe care, pasămite, membrii „bandei Ioanid” le-ar fi trimis, prin poștă, către diverse fabrici din București. În opinia mea, sunt făcături securiste. Reiese că, în primă fază, era vorba de născocirea unui complot politic. Ulterior, tematica politică se estompează, nu se mai vorbește de pregătirea de „atentate teroriste” împotriva lui Drăghici și Răutu. Crima este, în această a doua fază, una crapuloasă, nu politică. Obedeanu, care nici măcar nu a participat la „jaf”, este și el condamnat la moarte și executat. Când colonelul Alexandru (Lică) Ioanid, pe atunci încă șef al Miliției Judiciare, a anunțat că va divorța, deci că va părăsi clanul Drăghici, se pare că acesta i-ar fi spus: „Am să te distrug”. Ca și din Securitate, din famiglia Drăghici se ieșea doar cu picioarele înainte...

„Răzbunarea familiei Drăghici”, îmi spunea sora mamei mele, Cristina Luca-Boico. Îmi scrie Michael Hanganu: „Drăghici i-a dat probabil lui Zambetti sarcina să-i lichideze. Presupun că Zambetti (numai el, nu prin altcineva) i-a chemat pe toți (sau poate numai pe Lică?) și le-a zis că are material să-i închidă pe viață. Le-a propus să facă furtul având grijă să nu fie prinși și atunci li se va da drumul să plece, care ce vor ei. Hary nu mi-a spus că vrea să plece, dar probabil că ar fi fost de acord să plece, dar nu pentru că erau sioniști, ci pentru că trăitul era periculos în România. Ar fi plecat unde se putea.

Din câte știu, dosarul colonelului, ulterior general-maior (r) Hristache Zambetti este încă intruvabil. A dus cu el în mormânt secretul acestei încurcate istorii, una în care se intersectează iluzii, trădări, himere, planuri malefice, naivități fără margini, spaime și, mai ales, în atmosfera paranoică a comunismului românesc al anilor '50, reluarea vechii diversiuni a țapului ispășitor. Concluzia mea provizorie: întâi a fost scris scenariul, pe urmă a fost mis en ouevre, cu „actorii” desemnați să servească, sub teribile presiuni psihologice și, probabil, fizice, scopurile a ceea ce marea istorică Annie Kriegel a numit pedagogia infernală.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG