Linkuri accesibilitate

O carte ca un luminiş, dacă nu cumva chiar îndumnezeită...

Bine zice Dan C. Mihăilescu, atunci când afirmă că „Dan Stanca este singurul prozator de factură eliadescă pe care-l avem. Singurul la care realismul cotidian şi teroarea istoriei fac saltul brusc în metafizic, în simbolismul tradiţiei hermeneutice, singurul alchimist interesat – fascinat, de fapt – de camuflarea sacrului în profan”. Romanul său A doua zi după moarte, Curtea Veche, 2011, vine ca o confirmă în plus, dacă mai era nevoie.

Doi bătrâni, Petru Bota şi Pavel Apostol – aşadar Petru şi Pavel! –, într-un salon de spital în aşteptarea operaţiei la prostată, pe cât de iniţiat în misterele existenţei primul, pe-atât de dedulcit („fără pic de ruşine”!) la cele lumeşti cel de-al doilea, dar care se va dovedi înzestrat cu un acut simţ al sacrului; o femeie cu totul aparte, Sabina, întorcându-se în ţara sa de origine, o Românie în plină derivă post-decembristă, din Germania, unde plecase să-l studieze pe Meister Eckart, ca să se înalţe în cele din urmă la cer (literalmente!) într-un sat prăpădit din judeţul Vaslui, singurul martor fiind chiar insul care a violat-o în Dumbrava Sibiului pe când copila avea doar 12 ani; un cerc de iniţiaţi care-i citesc pe misticii Occidentului & Orientului, dar se dovedesc incapabili să trăiască pe viu miracolul, din care se desprinde Horia Giugaru, jurnalistul & romancierul narator „căzut” în lume, fără să fi încetat a crede în puterea Celui de Sus – iată doar câteva elemente ce formează pânza freatică a unei istorii cu adevărat eliadeşti, doar că, în plus faţă de maestrul său, Dan Stanca excelează la capitolul stil. O mostră, cât se poate de grăitoare: „Fără insule, marea ar fi un pustiu de apă şi fără oaze deşertul ar fi un pustiu de nisip. Sâmburele de sânge, fărâma de duh, firul de candelă deschid cantitatea spre calitate. Acelaşi aspect e valabil şi în cazul pădurii. Pădurea fără luminiş ar fi beznă şi vegetaţie oarbă. În acest fel văd eu rostul simbolic şi foarte eficient al reţelei. Reţeaua spirituală, prin razele ei, străbate salutar toate ţesuturile sclerozate.”

De bună seamă, o carte ca un luminiş, dacă nu cumva chiar îndumnezeită: „Îi fusese dor de biserică, iar dorul până la urmă ţinuse loc de ritual, şi de preot, şi de spovedanie”.

19 octombrie ’15

XS
SM
MD
LG