Linkuri accesibilitate

Cu toții am cunoscut lungile seri de oroare alături de o statuie de morocănoșenie și supărare mută...

Ucrainenii au dărâmat mai toate statuile cu Lenin, ceea ce îi scandalizează pe ruși, care mențin mumia îmbălsămată a fondatorului în mausoleul din Piața Roșie.

Acum: frica de statui, agalmatorhemaphobia, e una din cele mai misterioase și mai puțin studiate perturbări psihice (agalmatorhemaphobia vine din greacă de la agalma = statue, și rhema = vorbire). Nefericitului atins de această țicneală impronunțabilă îi este imposibil să viziteze un muzeu, de pildă, sau să traverseze un parc, pentru că simte în orice moment că în spatele lui Laocoon, cu șerpii ăia din marmură băloasă, sau Lenin, sau crăpatele nimfele din ghips, vor coborî de pe soclu și vor veni titpil după el să-l strângă în brațe sau să-l muște de ceafă.

In forma sa inversată, mai puțin acută, pe care mulți o avem, sminteala se numește agalmatophilie. Pygmalion e cel mai bun exemplu al acestei rătăciri, întrucât, sculptând o femeie pe care o credea perfectă, s-a îndrăgostit disperat și iremediabil de granitul rece.

Villiers de l’Isle-Adam a dezvoltat acest sindrom în tulburătorul roman Viitoarea Evă / L’Ève future (1886), tradus în engleză cu nu mai puțin tulburătorul titlu - joc de cuvinte - Tomorrow’s Eve, în care personajul construiește, ca un Pygmalion, îndrăgostindu-se de ea, o femeie artificială, Andréide, de unde avem astăzi: Android.

Pe de altă parte, în cazul lui Don Juan suntem cufundați în oroarea pură a agalmatorhemaphobiei, pentru că nu doar că statuia Comandorului îl mustră sever pe Don Juan pentru desfrânarea sa serială, dar sinistra agalma îl înșfacă și trage în Iad.

Borges amintește în bestiarul său El Libro de los Seres Imaginarios că filosoful francez din sec. al XVIII-lea Condillac, în Traité des Sensations (1754), dovedise că o statuie înzestrată cu simțul mirosului (quiza el menos complejo de todos, scrie Borges, care nu ne spune că este și simțul cel mai feminin) ar sfârși prin a-și plămădi propriile ei idei, căpătând treptat un ego personal (la nocion del Yo).

In realitate, cu toții suntem afectați, într-o măsură mai mare sau mai mică, de agalmatorhemaphobia. Cu toții am cunoscut lungile seri de oroare alături de o statuie de morocănoșenie și supărare mută, devenită așa dintr-un motiv pe care nu ți-l dezvăluie (pentru că se așteaptă să ghicești), dar gata să fugă după tine în caz că ai fugi, ca să te tragă, încă viu, în gheena unde e convinsă că ți-e locul.

Unii oameni care au fost expuși în mod repetat atacurilor violente de agalmatorhemaphobia devin imuni la asta; majoritatea, însă, nu-și mai revin.

XS
SM
MD
LG