Linkuri accesibilitate

Primul lucru care trebuie atins cînd vorbim de cauzele noului radicalism euro-american e dispariția definiției tari a democrațeiei și răstălmăcirea ei în ideologie pro-democratică. Asta înseamnă, pur și simplu, că politicienii și administrațiile au încetat să mai practice ce vorbesc. Mult pomenita clasă politică, însoțită de așa numita elită mediatică, s-a relaxat și a început să trăiască, la vîrf, o viață complet separată de masa populară, de demos-ul, pe care ar fi trebuit să-l slujească. Răspunderea a dispărut dintre obligații. Limbajul echivoc și clișeele cuminți au înlocuit adevărul rostit clar și curajos. Promisiunile au fost lansate și uitate la fel de repede. Electoratul a fost plasat într-o sală de clasă și supus unor interminabile prelegeri despre bine și progres. Orice obiecție s-a soldat cu excluderea cîrcotașilor din rîndul „lumii civilizate”.

Rezultatul acumulat de-a lungul acestei perioade prelungi în care democrația a devenit tot mai mult o profesie avantajoasă la vîrf sînt neîncrederea și apoi refuzul de a mai colabora cu elitele. Treptat, societățile au fost reduse la o majoritate plină de defecte și probabil irecuperabilă. Prăpastia între elite și oamenii de rînd a devenit o realitate fixă. Criza economică declanșată în 2008 a transformat-o în revoltă. Cu fiecare rînd de alegeri, electoratul a învățat că nu poate obține nimic nou de la elite. Cu fiecare nouă criză, de la valul de delincvență din orașele mari ale Europei la actuala migrație de masă care presează dinspre Mediterana, oamenii de rînd au înțeles că nu se pot bizui pe administrație și au mai adăugat ceva la resentimente vechi. Exact în aceeași măsură, establishment-ul politic a răspuns adoptînd o mentalitate de asediu și secretînd încă mai vîrtos dogme.

Democrația a devenit, în gura personajelor oficiale, ideologie, adică o prescripție inatacabilă și nu o practică verificabilă. În același timp, individualismul care a fost una din trăsăturile clasice ale democrației a fost înlocuit cu o imitație care exclude tocmai manifestarea autonomă a persoanei. Așa a apărut faimoasa „politica a identității”, în care nimeni nu mai e definit în funcție de palmaresul propriu iar egalitatea de principiu în fața legii nu mai e suficientă.

„Politica identității” lucrează cu grupuri care au o identitate distinctă: rase, practici sexuale și statut social. În acest cadru, culoarea pielii și tradițiile unor culturi străine, homosexualitatea și sărăcia devin clienții prioritari ai politicii. Persoana individuală se pierde și e înlocuită de grupuri și subgrupuri care fac agenda. Nu e deloc surpinzător că, în replică, mișcările radicale care contestă noul aranjament sînt invariabil legate de numele unei persoane extrem de vizibile și active. Trump și Le Pen aduc adesea cu actori dezlănțuiți care agită o sală. E aici o reacție profundă la conformismul prevalent care a suprimat persoana, talentul și expresia individuală înlocuindu-le cu docilitatea și conformismul de grup.

Sigur, revolta care a împins în scenă mișcări radicale e caricaturală. Tonul e gros și vulgar. Gîndirea nu bate dincolo de mitingul sau de apariția tv din această seară. E prea puțin pentru politica propriu-zisă, dar ar trebui să fie de ajuns pentru a înțelege că pericolul e real și că nu va fi oprit decît de revenirea la o democrație onestă condusă de politicieni responsabili. Sună a clișeu. Dar alternativa nu e deloc un clișeu și duce la degradarea profundă a democrației. Și de acolo la aventuri în necunoscut.

XS
SM
MD
LG