Linkuri accesibilitate

Palmyra, splendoarea înconjurată de deșert, e de mai bine de 2000 de ani locul în care totul tace spre a face auzit cel mai adînc înțeles al umanității: memoria. Un oraș construit în deșert, stăpînit de seminții și imperii felurite, dar întotdeauna prosper, Palmyra a lăsat în urmă cele mai bogate, mai multe și mai bine păstrate vestigii de civilizație. Cine vrea să știe cum arăta un oraș și cum arăta viața trăită în el, în mia de ani scursă de o parte și de alta a nașterii lui Christos, le poate simți, azi, la Palmyra. Templele și amfiteatrele Palmyrei au văzut trecînd în pulbere imperii și războaie, popoare și religii, dar semnul care răzbate din aceste locuri răscolite de timp e cultura: nu există umanitate fără trecut. Și nu există trecut fără cultura în care se varsă dorința de a lăsa urme pentru cei ce vin și de a găsi un rost care desoebește viața de existența biologică. Locuri ca Palmyra, stinsă și strălucitoare în mijlocul deșertului sirian, Colosseum, marele templu al pasiunilor plebee din mijlocul Romei, sau micile biserici străvechi ale creștinismului timpuriu presărate din Irlanda și Italia pînă în Etiopia au rămas printre noi cruțate de timp și ne spun cine sîntem, de unde venim și ce nu trebuie să uităm. Între toate, orașele, templele și bisericile lumii romano-creștine, prinse peste veacuri în lumea islamică a Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, vorbesc aparte despre vechimea și măreția memoriei. Din Libia și Maroc pînă la porțile Indiei, ziduri și statui, vase și unelte, icoane și coloane de templu spun că acest spațiu uriaș a fost locul de întîlnire și împlinire al tuturor civilizațiilor acelor timpuri.

Iar între ele, Palmyra, orașul-regat înflorit în apropierea unei oaze, pe drumul de la Damasc spre Eufrat, e urma cea mai cuprinzătoare a miracolului care lega lumi și tradiții. Palmyra a devenit, cu timpul, un loc pustiu, înțesat de coloane, străzi, amfiteatre și temple. Apoi, un miraj descoperit sau redescoperit, în secolul al XVIII-lea de călători străini și, în cele din urmă, o comoară îngrijită de arheologi, istorici, guverne și mari organizații internaționale. Curînd, toate ar putea dispărea în colb, sun barosul și dinamita unei noi barbarii. Nimeni nu știe dacă mîine sau săptămîna viitoare, Palmyra va mai fi în picioare. Unul din nesfărșitele războaie ale Orientului Mijlociu a născut o formă supremă de barbarie: IS sau așa zisul Stat Islamic, o armată fanatică de musulmani care țintește spre Anul Zero și distruge orice fărîmă de memorie, în spațiul pe care îl controlează acum, din vestul Iraq-ului pînă în inima Siriei. IS e la mai puțin de doi kilometri de ruinele Palmirei și nu e greu de imaginat ce se va întîmpla dacă bandele posedate ale Statului Islamic vor intra în Palmyra. Totul va fi doborît, distrus, amestecat cu praful și aruncat în afara istoriei. Armata nimicitorilor de istorie a distrus deja minunile de la Nimrud, orașul pre-biblic al regilor asirieni. Și comorile babiloniene adunate în muzeul din Mosul. Și tot ce ne mai aduce aminte de parți, la Hartra, orașul ras cu buldozerul de nebuni cu fața acoperită și drapelele negre al Statului Islamic. Și marea biserică armenească a comunității armene din Siria. Și moscheele fondatorilor șiiți ai Islamului, din Iraqul de Nord. Palmyra e la un pas de dispariție.

După mii de ani de istorie, un val nemaivăzut de barbarie amenință să distrugă tot ce are civilizația mai vechi și mai prețios, sub ochii unei luni îngrozite. Dispariția Palmyrei și, înaintea ei, dispariția marilor tezaure creștine și orientale din Iraq și Siria, par să aibă ceva inevitabil. Nimeni și nimic nu pot împiedica aceste orori pe care lumea nu le mai poate concepe, dar trebuie să le urmărească, reluate pe net, cu ajutorul celei mai înalte tehnologii, de apostolii barbariei absolute.

Un comunicat emis de muzeul Louvre și un altul emis de British Museum, un protest UNESCO și cîteva interviuri și articole semnate de istorici de mare faimă nu sînt de ajuns. Resemnarea și stupefacția domnesc. În fond, nimeni n-a bănuit că așa ceva se poate și toată lumea a fost surprinsă de logica elementară a noilor barbari. Logica absurdă, dar riguros exactă după care nu numai oricine dar și orice poate deveni ostatec. Un oraș fără locuitori e, de fapt, ostatecul ideal. Statul Islamic știe că nimeni nu va apăra morminte și statui și, în consecință, știe că poate lua prizonier și anihila un oraș. E un act de lașitate supremă din partea unei armate care se place recunoscută pentru acte de bravură neasemuită. Lupta cu orașe fără apărare și statui încremenite nu are nimic brav și e, de la un cap la altul, un act de lașitate obscenă.

XS
SM
MD
LG