Linkuri accesibilitate

Scriitoarea belarusă analizează literatura contemporană din spațiul post-sovietic și explică de ce nu există unui mare roman despre al Doilea Război Mondial.

Academia de Știință a Suediei a acordat Premiul Nobel pentru Literatură pe 2015 scriitoarei din Belarus. Secretara permanentă a Academiei, Sara Danius, a spus în anunț că laureata a fost distinsă „pentru scrierile sale polifonice, un monument al suferinței și curajului în vremurile noastre.” Svetlana Alexievici e născută în 1948, iar primul ei roman, apărut în Uniunea Sovietică în 1985, „Războiul nu are un chip de femeie”. a făcut senzație, devenind ulterior un best-seller după ce Mihail Gorbaciov l-a lăudat într-un discurs. Ulterior scriitoarea a publicat relativ numeroase romane pe subiecte de actualitate, „Ultimii martori”, „Încercuiți de moarte”, „Sicriele de zinc” despre soldații ruși în Afganistan, „Sfîrșitul omului roșu sau vremea dezîncântării”.Vă propunem în continuare un interviu pe care Svetlana Alexievici l-a acordat Europei Libere/Libertatea în luna mai 2015. Interviul, realizat de Andrei Șarîi​, este tradus și rezumat de Lina Grâu.

La Moscova și în alte orașe ale Rusiei, precum și în capitalele unora dintre țările Comunității Statelor Independente – Minsk, Erevan, Bișkek – au loc repetiții ale paradelor militare. În Piața Roșie, potrivit organizatorilor, va avea loc pe data de 9 mai cea mai amplă paradă militară din istorie, cu demonstrarea unui număr foarte mare de unități de tehnică și echipamente militare.

Această tradiție militaristă este însă abandonată treptat în alte state foste membre ale URSS – în țările Baltice, în Georgia și acum chiar și în Ucraina. Acolo aniversarea încheierii celui de al Doilea Război Mondial este marcată, la fel ca în Europa, ca zi a comemorării și a memoriei celor căzuți și a concilierii naționale. Despre istoria memoriei și despre literatura de război redactorul Radio Svoboda, Andrei Șarîi, a vorbit cu scriitoarea belarusă Svetlana Alexievici. Cartea ei documentară „Fața războiului nu este feminină”, apărută în 1985, este una dintre operele literaturii patriotice care nu urmează canonul sovietic și a fost supusă cenzurii. Textul inițial a fost publicat doar în edițiile din ultimii ani ale cărții.

RFERL: Cum apreciați literatura rusească despre război? De ce nu a fost scris un mare roman rusesc despre cel de al doilea război mondial?

Svetlana Alexievici: „Eu cred că noi am rămas în limitele ideilor din perioada sovietică. Stalin a fost ca un capac care ne-a acoperit conștiința. Și constatăm că acest capac și până acum presează inclusiv noua generație, elitele de la putere, conștiința publică... Asistăm acum la un nou val de reînviere a lui Stalin. Și, bineînțeles, imaginea noastră

„Stalin a fost ca un capac care ne-a acoperit conștiința. Și constatăm că acest capac și până acum presează inclusiv noua generație, elitele de la putere, conștiința publică......

despre lume a fost foarte mult îngustată, lumea se împărțea doar în victime și călăi, fără să se țină cont că lumea, de fapt, este mult mai complexă. Am fost paralizați de acest tablou al unei lumi alb-negre – chiar și cei mai buni și talentați dintre noi. Războiul era prezentat ca o tragedie, în timp ce războiul este de fapt o demență.

Eu deja fac parte din generația care a reușit parțial să iasă din această percepție alb-neagră a războiului. Unul dintre eroii cărții mele a spus: „Am scris un testament pentru ca atunci când voi muri medaliile mele să nu fie înmormântate împreună cu mine, așa cum s-a făcut cu tovarășii mei de luptă, ci să fie duse la biserică. Pentru că și eu am omorât”. Acesta este deja un nivel nou, diferit, existențial de înțelegere a războiului.

Marele roman este posibil doar dacă la baza lui vor fi puse trăiri personale, existențiale – despre natura umană, relația cu universul... Aceste aspecte au fost închise pentru noi în perioada sovietică. Dacă

„Starea închisă a culturii naște cărți la fel de închise, ermetice, acestea nu sunt interesante nici lumii exterioare, nici tinerilor cititori......

privesc în literatura universală, văd că scriitorii din alte țări au fost mai apropiați de aceste aspecte, au fost mai liberi. Poate din acest motiv tinerii îl mai citesc acum pe Remarque, și nu pe Iuri Bondariov, care a scris „Zăpada Fierbinte”... Timpul acum s-a schimbat, însă noi din nou ne-am închis ca într-o cochilie, într-o realitate socială absolut internă.”

RFERL: De ce credeți că în ultimele decenii a scăzut interesul față de subiectul celui de al doilea război mondial? De ce nimeni dintre generația voastră de scriitori consacrați, sau dintre cei tineri, nu abordează la modul serios acest subiect?

Svetlana Alexievici: „Pentru că cultura noastră post-sovietică trăiește într-o stare închisă. Noi nu am ieșit în lumea cea mare, deschisă, am refuzat să includem în noi restul lumii. În această stare închisă nu putem stabili legături cu tinerii, pentru că acești tineri deja aparțin altei lumi. Iar starea închisă a culturii generează cărți la fel de închise, ermetice, acestea nu sunt interesante nici lumii externe, nici tinerilor cititori.

Și bineînțeles că în această atmosferă ermetică în care ne scufundăm acum nu ne putem aștepta deloc la apariția unor opere puternice și de impact. În schimb, avem autori de curte, de genul lui Zahar Prilepin și alții la fel, care promovează teze violente.

Un artist nu poate accepta ideea violenței, adevăratul artist nu poate fi în zilele noastre un promotor al imperiului, un statalist – sunt lucruri incompatibile. Și bineînțeles că într-un astfel de circuit al ideilor nimic semnificativ nu se poate naște, mai ales în condițiile în care Duma de Stat tipărește ordonanțe absolut medievale de genul „se interzice” sau „gândirea liberă se sancționează”...

Ce fel de societate este, ce fel de cultură, când kazacii, cu biciurile pot decide care spectacol va fi montat și care nu… Care nou mare roman se poate naște în aceste condiții, cum se poate menține un om cu valori noi? Pe timpul lui Stalin au fost Andrei Platonov, și alții, dar, cel mai probabil, acești oameni mențineau încă o parte din energiile rezistenței spirituale. Acum însă, peste o sută de ani, această energie pare să fie suprimată definitiv...”

RFERL: Dar de ce societățile post-sovietice, și le am în vedere în primul rând pe cea rusă și belarusă, și într-o măsură considerabil mai mică pe cea ucraineană, nu s-au deschis lumii? E responsabilă puterea, poporul, condițiile sociale? Care este cauza?

Svetlana Alexievici: „Problema cea mai mare, cea care ne-a rămas din perioada sovietică, este, bineînțeles, conștiința omului. Și puterea, și elitele, și societatea s-au dovedit a fi incapabile să construiască un stat nou, să absoarbă idei noi, așa cum au făcut-o vecinii noștri - țările Baltice, Cehia sau Polonia. Acolo elitele încetul cu încetul își fac treaba, generează treptat idei noi. După cum mi-a spus un regizor polonez: „Elitele voastre a fugit repede să se înfrupte din resturile de la masa oligarhilor, în timp ce la noi oligarhii vor să îi invităm la masa noastră”. Artistul în astfel de lumi diferite ocupă locuri total diferite.

În lumea post-sovietică nu există norme morale, nu există legi morale, există legi ale tocmelii, ale mafiei, ale unor idei adunate din întâmplare

„Nu există norme morale, nu există legi morale, există legi ale tocmelii, ale mafiei, ale unor idei adunate din întâmplare de pe undeva, bizantine... Nu există un nucleu puternic al elitelor, care ar genera idei noi......

de pe undeva, bizantine... Nu există un nucleu puternic al elitelor, care ar genera idei noi. Totul este destul de primitiv. Chiar dacă banii curg din buzunare, oricum oamenii cu astfel de concepții sunt străini lumii, sunt ridicoli pentru lumea exterioară, oricum sunt penibili și trezesc frică, în niciun caz respect. După nivelul înțelegerii lumii noi am rămas la nivelului lui Alexandru al III-lea, care considera că singurii prieteni ai Rusiei sunt propria ei armată și flotă.”

RFERL: Ați fost recent în Ucraina. Acolo acum sunt marcate diferit datele legate de încheierea celui de al doilea război mondial în Europa. Cum vi se par aceste încercări?

Svetlana Alexievici: „Știți, am venit din Ucraina cu un sentiment foarte bun. Am vorbit acolo la Academia Kiev-Mohila, la universitate, în cadrul târgului de carte „Arsenalul de cărți”. În pofida tuturor greutăților, tinerilor le scânteiază ochii, ei își doresc o viață mai bună, ei sunt gata chiar și de sacrificii, deși asta este o barbarie. În principiu, orice soluționare a

„În internet văd în fiecare zi câte un nou produs al industriei militare ruse și altfel decât barbarie nu pot califica acest lucru… ...

problemei prin violență, când mor oameni, este o barbarie. A trecut timpul când se punea accent pe tehnica militară și se demonstrau în permanență lumii tancuri și puști. În Internet văd în fiecare zi câte un nou produs al industriei militare ruse și altfel decât barbarie nu pot califica acest lucru.

Ucrainenii într-adevăr își doresc să înceapă o viață nouă și, într-adevăr, există riscul ca birocratul din nou să înghită revoluția ucraineană. Dar acum poporul este mult mai decis, poate că și pentru faptul că după „revoluția portocalie” a crescut o nouă generație – părinții lor l-ar fi suportat poate pe Ianukovici, tinerii însă au refuzat să participe la acest complot împotriva viitorului lor.

În Ucraina se simte spiritul timpului, spiritul unei națiuni renăscute care nu mai dorește să fie absorbită în pâlnia rusească. Aș vrea să cred că vor reuși asta, că medievalitatea rusească care a reînceput acum nu va izbuti să târască Ucraina înapoi în timpurile vechi. În aceste zile în Ucraina în loc de panglicile Sfântului Gheorghe sunt purtați maci roșii – ei vor să sărbătorească ziua eliberării împreună cu toată Europa, nu să organizeze sărbători staliniste separat de restul lumii.”

RFERL: Cum credeți, generațiile de astăzi ale Rusiei, Ucrainei, Belarusului vor reuși să împace diferitele adevăruri despre cei ce al doilea război mondial?

Svetlana Alexievici: „Cred că va fi o luptă foarte lungă. În ceea ce privește Rusia și Belarus – sunt, desigur, lumi vechi. Pe străzi sunt mașini noi, clădirile capătă elemente arhitecturale noi, oamenii poartă costume noi, dar de fapt e o lume veche, lumea vechilor concepții, care astăzi s-a lansat în ultima luptă sovietică pentru aceste concepții. O luptă nu pentru dreptatea supremă care ar fi putut fi desprinsă din experiența sovietică – acolo au existat multe trădări staliniste, dar au fost totuși la început și multe speranțe romantice care au suferit o catastrofă totală și totul s-a terminat cu sânge.

Va fi o luptă foarte lungă, cred, care se va întinde pe câteva decenii. Dar oricât s-ar strădui adepții mișcării NASHI, din Rusia, sau cei ai lui Lukașenko, osificarea din zilele noastre se va spulbera, pentru că lumea totuși se mișcă și noi nu putem să stăm pe marginea drumului – este imposibil, măcar și în virtutea noilor tehnologii. Se poate crea, pentru o vreme, o rezervație de genul Coreii de Nord, dar totuși lumea să mișcă în direcția unei rațiuni de normalitate a vieții, când spiritul uman nu este umilit. Acum totul este foarte amestecat, dar eu cred că ideea veche se răsuflă. Lumea se mișcă într-o direcție în care omul să rămână om, în sensul divin al acestui cuvânt”.

http://www.svoboda.org/content/article/26998090.html

XS
SM
MD
LG