Ieşeam duminică seara din Mall-ul de pe viaduct. M-am dus la staţia din apropiere să aştept un microbuz. La un moment dat, o motocicletă urlătoare a trecut, ca un glonţ, pe lîngă oamenii din staţie, făcînd un slalom năucitor printre maşini şi troleibuze.
Nici n-au reuşit oamenii să-şi revină în fire că un bolid proiectat parcă dintr-o altă dimensiune a apărut pe viaduct, zburînd cu viteza luminii şi producînd un zgomot infernal. Aşadar, mai întîi o motoclicletă, apoi un automobil, ne-au băgat în sperieţi.
Viteza cu care se deplasau mijloacele alea de transport era năucitoare. Pe viaduct erau la ora aceea suficiente maşini şi să zbori acolo cu viteza luminii însemna să pui în pericol vieţile mai multor oameni.
De ce aşa ceva se întîmplă mereu în Chişinău? Eu cel puţin văd foarte des asemenea vitezomani. Şi parcă a fost o reformă a poliţiei rutiere, şi parcă camere de supraveghere există cu duiumul, şi parcă poliţiştii muncesc ca pe vremuri Stahanov. Ce se întîmplă oare? De unde atîţia aiuriţi în acest oraş european?
Ori de cîte ori văd aceste motociclete şi maşini urlătoare, care zboară ca gîndul prin oraş, mi se strecoară în suflet o dorinţă răuleană. Eu lupt cu dorinţa asta, încerc s-o anihilez, dar ea căştigă din ce în ce mai mult teren. Iar dorinţa e ca vitezomanului impertinent să i se întîmple ceva neplăcut. Nu, nu vreau să moară, - ferească Dumnezeu! -, dar să i se întîmple o chestie urîtă, o mică suferinţă care să-l facă să boldească ochii, să reflecteze profund, poate pentru prima dată în viaţă.
Din păcate, în această ţară, un stîlp electric sau un copac viguros te responsabilizează mult mai repede decît poliţia rutieră. Pentru unii, responsabilizarea asta dureroasă e mult prea tardivă. La Stăuceni, deunăzi, o maşină cu viteză mare a ajuns într-un stîlp, mai toţi pasagerii murind pe loc.
