Linkuri accesibilitate

Nimic, nici legile, nici bunul simţ, nici opinia publică, nu-i opreşte pe politicieni să guste din toate paharele de pe masă.

E tot mai evident că primul pas către reformarea clasei politice ar fi apariţia partidelor. Până la această oră, dacă e să luăm în considerare plaja doctrinară a infractorilor prinşi de DNA şi condamnaţi, este tot mai evident că mulţi politicieni au făcut parte dintr-o vastă grupare infracţională, aceeaşi de 25 de ani încoace. Spiritul, retorica şi foamea patologică a Frontului Salvării Naţionale sunt la fel de vii ca acum un sfert de veac, poate uşor diversificate. Distincţiile politice se fac doar la congrese. În rest, nimic (nici legile, nici bunul simţ, nici opinia publică) nu-i opreşte pe politicieni să guste din toate paharele de pe masa de negocieri, migrând fără crampe doctrinare între dreapta şi stânga, în funcţie de deriva magnetică a polilor de putere. Chiar şi acum, dezbrăcaţi de caracter la Procuratură, cu operaţiile lor de schimbare de gen ideologic la vedere, este evident că ei înşişi nu ştiu exact cărei specii politice îi aparţin. Dacă studiem lunga istorie de coaliţii guvernamentale în care extremele politice s-au regăsit mai mereu în aceeaşi teacă, este evident câte parale dau politicienii pe votul electoratului şi puritatea doctrinară, mai ales dacă se pune problema să formeze majoritatea şi să preia puterea. Nu întâmplător UNPR sau Partidul lui Dan Diaconescu, ambele nişte adunături de dezertori şi refuzaţi, au ajuns să deţină cheile împărăţiei, chiar dacă uneori şefii lor înfundă puşcăria. Pare-se că singura doctrină este cea a anticorupţiei care se bazează, vedem acum, pe Codul Penal citit de-a-ndoaselea.

Programele politice au fost doar scutul uman cu care şi-au blindat demnitarii traseele infracţionale. După totalitarism, politicienii au dat faţă în faţă cu puterea. Diabolizată pe vremea comunismului, a devenit accesibilă tuturor membrilor clubului: torţionarilor şi nomenclaturiştilor, uteciştilor şi sindicaliştilor comunişti, celor care strângeau cotizaţiile, celor care ştiau nu doar unde sunt conturile, ci şi ce parolă aveau, celor care aveau drept de semnătură. Sau celor care nici nu trebuiau să semneze pentru a lua. Au mai rămas libere câteva strapontine ocupate de rude sau inocenţi numai buni de ţapi ispăşitori. Chiar dacă şi-a schimbat de atâtea ori forma şi direcţia, norul de stele politice pitice a acoperit toată plaja de opţiuni, eliminându-i pe nechemaţi. Sau modelându-i după chipul şi asemănarea lor. Funcţionează după aceleaşi principii pavloviene când se aprinde sau se stinge luminiţa din capătul tunelului. Singurele diferenţe puteau fi cele ale aparatului digestiv, însă foamea e aceeaşi. În vreme ce politicile fiscale înăspreau viaţa omului obişnuit şi aplatizau scara socială sub pragul speranţei şi al sărăciei, între demnitari şi grupările lor de interese banii circulau cu valizele şi plasele, duşi de mâna invizibilă a intereselor şi evaziunii. Ne-am lămurit şi la ce foloseau genţile Vuitton. Că sutele de mii de euro nu puteau fi duse într-o geantă de sport. Înainte de a invoca alegerile democratice, triumful justiţiei, economia de piaţă liberă, modelele economice, poveştile de succes şi televizorul vândut pentru a porni o afacere, râdeau în barbă văzând că mai sunt naivi care chiar cred aceste poveşti gotice. Credeau, dar nu toţi. Nu şi sutele de mii de mici investitori ale căror afaceri erau ruinate ca să aibă cu ce-şi construi clienţii puterii marile şi neperformantele întreprinderi care au ruinat statul dar au pus o pâine albă pe masa partidului directorilor. Nu şi milioanele de oameni (printre care foştii deţinuţi politici şi familiile acestora), stupefiaţi de caricatura de democraţie ieşită din urnele de vot.

Coabitarea a funcţionat la toate nivelurile, inclusiv cel infracţional. Marian Vanghelie spune că a dat bani pentru campania europarlamentară, eşuată de altfel, a Elenei Băsescu din 2014. Elena Udrea susţine că soţul ei a dat, de voie-de nevoie, bani unui patron de televiziune, deputat PSD acum demisionat din partid, dar nu şi din gruparea de vizionari care ne modelează viitorul. Cumnatul premierului Ponta coabita cu primarul PDL al oraşului Comarnic împărţind frăţeşte bugetul oraşului. S-au reîntâlnit la parchet şi schimbă mesaje bătând în ţevile de la arest. Curtea de Conturi încă mai numără banii daţi în campaniile electorale trecute, semn că sunt mulţi sau că sunt bine ascunşi. Găleţile cu bani au circulat de la stânga la dreapta şi înapoi fără miros şi culoare politică.

Direcţia anticorupţie pare să se fi trezit din somnul cel de moarte abia acum, după plecarea preşedintelui-jucător. Însă multe dintre probe sunt vechi de ani buni. Între timp suspecţii s-au bucurat de imunitate, şi-au umplut rudele şi cunoscuţii de funcţii şi conturile de bani negri pentru zile albe. Au ales şi au fost aleşi. Au semnat cu cătuşele la mâini, ca ministrul finanţelor, un Cod Fiscal şi câteva legi antievazioniste, procopsindu-i pe români şi anii viitori. Ne-au vorbit despre corupţie în vreme ce se îmbrânceau unul pe altul pe străduţa alunecoasă din faţa DNA, să nu fie filmaţi cu cătuşe la mâini. Procurorii i-au lăsat să facă istorie, pretinzând că au vrut să-i prindă în flagrant, deşi întreaga lor viaţă era un flagrant, de la vile, la amante. Cu încetineală vecină cu favorizarea infractorilor, procurorii încep acum să scoată din arhive dosarele grele, făcând curăţenie înainte de alegerile de anul viitor.

Odată cu trecerea timpului, lupta cu infractorii se dovedeşte doar o cascadorie publicitară reuşită, iar anticorupţia lui Traian Băsescu şi a anturajului acestuia, deşi declarată religie naţională, capătă culori infracţionale.

E greu de crezut, de pildă, că şefa de la Crimă organizată, prietena de cumpărături a Elenei Udrea, şi-a putut organiza crimele în secret. SRI se pare că-i avertizase şi pe preşedintele de-atunci şi pe prim-ministru de metehnele Alinei Bica, însă nu a găsit urechi de auzit. Cei doi n-au scos o vorbă. Din incompetenţă, nepăsare sau complicitate. Procuratura ar trebui să studieze măcar o clipă dacă lipsa de reacţii a celor doi nu a favorizat infractorul, însă nu dă semne că vrea s-o facă. De asemenea, e de neînţeles cum şeful Agenţiei pentru Integritate, un individ plin de principii zgomotoase, a putut scăpa radarului colegilor săi din Parchet mai ales că el însuşi asmuţise câinii de vânătoare care să le amuşine acestora incompatibilităţile. Cum în România ultimelor decenii actele de justiţie au fost, în mare măsură, acte de răzbunare când nu erau ofrade politice, nu e de crezut că un om valoros ca Horia Georgescu (se vorbeşte despre un prejudiciu de zeci de milioane de euro) nu s-a aflat în vizorul procurorilor care se ocupă de retrocedările frauduloase. Ginerele fostului preşedinte, Radu Pricop, de pildă, este în cercetări de un an de zile pentru că a reuşit să risipească moştenirea Brătienilor mai ceva ca PNL, iar Parchetul se întreabă dacă n-ar fi mai bine să preia ancheta acestui dosar de fals şi înşelăciune, amănând deznodământul, oricare va fi fiind acela. Şi în acest caz, e greu de crezut că Traian Băsescu, care a cochetat atâta cu serviciile secrete, nu fusese informat cine-i intră în familie. De asemenea, de când se tot judecă, dosarul Monicăi Ridzi a devenit subiect de manea. Fosta ministră stă pe prici şi aşteaptă ca scrisorile sale să fie citite la preşedinţie, doar-doar s-o face cu o graţiere pe caz de rău de închisoare. Cu toate acestea, fata fostului preşedinte Băsescu, cea care s-a bucurat de uzufructul banilor deturnaţi de Monica Ridzi, nu a fost atinsă nici cu o floare.

Privirile se îndreaptă pline de speranţă către fostul preşedinte care a început să bată şi el drumul Procuraturii pentru a da explicaţii în dosarul de şantaj. E un început, spun ei. Ar trebui să explice şi cum a fost cu vânzarea flotei, cu casele pe care şi le-a atribuit sau cu retrocedările dubioase. Cu securiştii sau politrucii promovaţi în diverse posturi de control, cu modul în care s-au îmbogăţit locotenenţii săi. Dosarul de şantaj este, cu certitudine, politic, improvizat pe genunchi, să-l facă să simtă gustul coclit al cafelei din anticamera DNA. Pe de altă parte, are efectul pervers de a scoate la iveală documente confidenţiale care, spune el, îi confirmă alegaţiile referitoare la senatoarea PSD Gabriela Firea, şefa defunctei comisii care investiga modul în care a cumpărat fostul preşedinte moşia din comuna călărăşeană Nana.

Aceste documente scoase de fostul preşedinte de la ciorap la momentul potrivit ar trebui să-i facă visători pe procurori. Îndată după plecarea de la Cotroceni s-a spus că fostul preşedinte a luat în grabă şi câteva zeci de dosare cu informaţii mai mult sau mai puţin secrete. Traian Băsescu nici n-a negat, nici n-a recunoscut. L-a văzut o ţară întreagă când a plecat: a plâns şi a pupat tricolorul. Nu ducea nimic cu el. Aşa că se îndoieşte c-a făcut-o, dar îşi va controla acasă calculatorul, să vadă dacă nu le are acolo. Astăzi avem confirmarea că, târât de inerţiile propriei anticorupţii, fostul preşedinte a plecat din palatul prezidenţial cu ceva de-ale gurii şi că nu va pregeta să declanşeze un război total. În ultimele intervenţii televizate a dovedit că are de toate pentru toţi, pe principiul că cea mai bună apărare e ameninţarea. Şi între ameninţare şi şantaj e doar o diferenţă de intensitate. La urma urmei, mai toţi cei care au ajuns la DNA au descoperit că viaţa lor devine mai simplă dacă-şi toarnă complicii. Elena Udrea însăşi a schimbat viaţa atâtor prieteni după ce a spus ce ştie la DNA şi pe pagina de socializare.

Dar poate că, în cele din urmă, celor prinşi cu ocaua mică de picior li s-a oferit ocazia istorică de a reforma politica: dacă e să cadă, măcar să-i tragă pe ceilalţi după ei. Să vină la putere cei despre care nu are nimeni dosare.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG