Un roman în care-şi dau mâna N.V. Gogol cu Venedikt Erofeev, chit că titlul face trimitere la Puşkin, este Viscolul, de Vladimir Sorokin, Curtea Veche, 2012. Iarnă rusească, atmosferă de secol XIX – doctorul Platon Ilici Garin se grăbeşte la Dolgoe, pentru a-i vaccina pe săteni contra „molimei Boliviene” ce-i transformă în zombi, dar viforniţa-l prinde la poşta din Dolbeşino. Aici este dat în grija lui Kuzma, zis şi Perhuşa, a cărui „maşină” are 50 de cai mici, nu mai mare decât o potârniche, sub capotă (cum ar veni, 50 de cai-putere, dar literalmente!). În ciuda împotrivirii lăuntrice, pleacă la drum – iar natura îi ia în primire: „Uite cum se mai roteşte viscolul. (…) Într-adevăr, viscolul se înteţise, zăpada era adusă de vânt şi învârtită”. Astfel înaintează de-a oarba, iar atunci când fac un prim popas la casa morarului, se cheamă că am şi sărit în plin secol XX, căci în încăpere se află, printre altele, „şi un aparat de radio (…), şi un automat Kalaşnikov”. Şi tot aici doctorul află de la un muncitor că zombilor „le cresc unghiile ca la urşi! (…) Am văzut la radio: ies chiar prin pământ, chiar prin podea, ca nişte cârtiţe. Ies şi-i fac praf pe oameni!” Ceea ce-l face pe Garin să se grăbească la drum, pe cât de încrezător la început („Doctorului i se păru că însuşi viscolul le arăta drumul, făcându-l pe Perhuşa să conducă împotriva vântului”), pe atât de deznădăjduit peste doar câteva verste: „Doctorul începu să se mişte din ce în ce mai repede, dar frisonul îl cuprinse aşa de tare, că începu să geamă (…). Dintr-odată i se făcu frică. Niciodată în viaţă nu încercase un frig aşa de înspăimântător, de pătrunzător. Îşi dădu seama că niciodată nu va scăpa din această noapte blestemată, nesfârşită de iarnă”.
Vă las în ceaţă – pardon, în viforniţă! – dacă ajunge sau nu; atât vă pot spune că „mergea fără să-şi dea seama unde este drumul, mergea prin zăpada adâncă, se împiedica, se prăbuşea, se ridica din nou, mergea, mergea şi mergea”.
16 februarie ’15
