Linkuri accesibilitate

Casa de schimb valutar cu pricina obţinea profituri în ziua aceea, folosindu-se de pasivitatea marilor bănci care parcă ar trebui să aibă bani.

Ieri dimineaţa m-am dus în centrul Chişinăului să cumpăr nişte Euro. Intru într-o filială impozantă a unei bănci faimoase. Merg la ghişeu.

„Aveţi Euro de vînzare?”

„Numai 15 euro, dacă doriţi…”

Adică aveau mai nimic. În schimb era avantajos cursul de schimb afişat. Un euro costa 19 lei 63 de bani. Numai că în absenţa valutei, cursul acesta de schimb cît valorează?

Mă duc la a doua bancă. Nu aveau Euro. Nici la a treia bancă nu aveau nimic. Şi nici a patra nu vindea Euro.

Şi mi-a trecut un gînd prin minte. Dar cît de serioase sînt aceste instituţii dacă nu poţi cumpăra o sută de Euro de la ele?

Ei bine, prima casă valutară de care m-am apropiat avea suficienţi euro. Nu era acolo nici o problemă. Vrei euro? Poftim, numai că la un curs de schimb mai puţin avantajos pentru cetăţean. Puteai cumpăra 1 euro cu 19 lei şi 89 de bani.

Să recapitulez rapid povestea. Băncile vizitate de mine nu aveau euro, iar Exchange-ul avea cîtă frunză şi iarbă, dar la un curs de schimb care friza obrăznicia, aş zice. Şi ce înseamnă asta? Ce soi de economie e aceea în care aşa ceva se întîmplă?

Nu sînt mare specialist în probleme economice şi nu înţeleg prea multe. Dar am avut impresia că cineva – nu numai casa de schimb valutar cu pricina – obţinea profituri în ziua aceea, folosindu-se de pasivitatea marilor bănci care parcă ar trebui să aibă bani. Dar nu aveau. Prea tare nu ar trebui însă să ne mirăm, căci continuăm să trăim într-un spaţiu ciudat-miraculos…

XS
SM
MD
LG