Premiul Goncourt des lycéens recompensează romanul lui Sorj Chalandon, Al patrulea zid, Humanitas, 2014 – dovadă certă că „rareori un text de ficţiune a reuşit să surprindă atât de bine intensitatea unui război, folosind tema teatrului ca armă retorică şi politică. Un roman în care se aud inimi bătând şi bubuie lumea” (L’Express).
El însuşi vreme îndelungată reporter de război, acum îmbrăcând haina personajului narator Georges – militant de stânga, dar şi regizor de ocazie –, pe care-l poartă pe la tot felul de manif-uri prin Paris, nu întotdeauna paşnice, apoi printr-un Beirut pradă unui război fratricid, scriitorul ştie să ia distanţă faţă de text, dar şi să ne tragă de cealaltă parte a tramei, făcându-ne co-părtaşi. Totul porneşte de la ideea (de geniu!) a unui rezistent grec în faţa dictaturii coloneilor, de origine evreiască, acum exilat pa Paris: „Sam îşi dorise dintotdeauna să pună în scenă opera neagră a lui Anouillh într-o zonă de război. Să ofere câte un rol fiecăruia dintre combatanţi”, şi cum aceasta nu mai e cu putinţă în Grecia, alegerea cade pe Liban. Şi iată şi trupa „cosmopolită” ce urmează să joace o singură reprezentaţie: „Antigona era o sunnită palestiniană. Hemon, logodnicul ei, un druz din districtul Shuf. Creon, regele Tebei (…), un maronit din cartierul Gemmayzeh. Fusese găsită şi o şiită bătrână pentru rolul reginei Euridice, soţia lui Creon. Doica era o caldeeană, iar Ismena, o catolică armeancă”. Ce promiţător se arată proiectul: „Să culegi câte un combatant din fiecare tabără şi să-i pui să se joace de-a pacea. Să urci pe scenă armata asta. Antigona pusă în scenă pe linia frontului avea să fie o surpriză în mijlocul luptelor. Atât de frumoasă, încât puştile aveau să amuţească”. Aşadar, „teatrul de pace” versus teatrul de război, teatrul adevărat fiind „o formă de a-ţi trage sufletul”. Astfel că „purtăm măştile tragediei care ne permit să fim împreună. Dacă le scoatem şi ne punem brasardele, vom fi din nou în război”. Nu actorii de ocazie însă, ci toţi ceilalţi şi le vor pune – sau mai exact, nici nu şi le-au scos! – brasardele, ultimele o sută şi ceva de pagini aducându-l în prim-plan pe corespondentul de război Sorj Chalandon, mereu la datorie.
10 noiembrie ’14
