Linkuri accesibilitate

Recent, la Librăria din Centru, patronată de poetul Emilian Galaicu-Păun, redactorul şef al editurii Cartier, unde, de ani buni, în fiecare joi, au loc lansări de carte, cu participarea unui impunător public, (ţin să menţionez, că, între timp, acest local a devenit un adevărat centru de promovare a lecturii şi cărţilor bune, apărute la editura-mamă, dar şi la altele, fie din Republica Moldova, din România sau dintr-o altă ţară), a avut loc un eveniment, zic eu, ieşit din comun.

O dublă lansare.

Două cărţi semnate de acelaşi autor.

Care se numeşte EUGEN LUNGU.

- Două cărţi? De Eugen Lungu? Se va întreba vreun curios care nu a auzit de acest nume. E vreun poet? Prozator? Scrie cumva... romane? Şi tocmai două cărţi... deodată?

Îmi asum eu îndrăzneala să-l dumiresc pe acel eventual, hai să-i zic cititor curios, deşi nu aş pune mâna în foc că deţine această calitate, odată ce a formulat o atare întrebare:

- Da. Eugen Lungu e şi poet, Eugen Lungu e şi prozator, Eugen Lungu scrie romane, Eugen Lungu practică toate genurile care există şi care nu există, pentru că dânsul se pricepe să scrie despre cărţi aşa cum puţini ştiu să o facă, cu dragoste, cunoaştere, cu inspiraţie, şi nu doar despre carte ca atare, ci şi despre autorul ei, despre viaţa lui. Despre epoca în care a trăit. Scotoceşte în tainiţele procesului de creaţie. Ajunge să descopere lucruri şi detali pe care nici cei mai îndărătnici cercetători de profesie nu reuşesc să le dezgroape. El le aduce şi ni le pune în faţă şi atunci cartea despre care ne vorbeşte capătă o strălucire nemaipomenită. Adică ne deschide tainele ei. Dar şi despre autor să vezi ce de-a detalii şi momente noi ştie să pescuiască...

Dar, mai întâi, să le numesc: un volum de studii, exegeze şi analize ample asupra unor subiecte şi apariţii editoriale cu titlul „Poetul care a îmbrăţişat Luna”, scos de editura PRUT în seria SCRIITORI CONTEMPORANI (vom aminti doar recenzia, de fapt, o disecare amănunţită, cum nu s-a făcut în altă parte a volumului de memorii postum „VIAŢA UNUI OM SINGUR” de Adrian Marino şi cel de al doilea ,o culegere de medalioane, impresii de lectură, reflecţii asupra actului creator vizând opere şi personalităţi din alte domenii: muzică, arte plasice etc., apărut la CARTIER.

Anume asupra acestei din urmă mă voi opri în rândurile ce urmează, mai exact asupra a două texte de la finele cărţii.

Cităm din „CÂRJA LUI DALI”: „Era încă foarte tânăr când a găsit-o în podul casei. Împreună cu ea a coborât o coroană veche, ambele înscriindu-se perfect în neobosita lui paranoia. Coroana îi va „împodobi adeseoari semnătura „cârja va face figuraţie, aproape ca un element viu, în multe din tablourile sale: NĂLUCA SEX-APPEAL-ului, ÎNGERUL DOMNULUI ARHITECTONIC AL LUI MILLET, CLIPA SUBLIMĂ Ş.A.” Urmează alte detalii legate de acea CÂRJĂ, care devin chiar două, după care autorul face o comparaţie între cârje şi faimoasele mustăţi ale lui Salvador Dali: „Uneori noduroase, cârjele sale, cu o bifurcare exagerată spre vârf, amintind uşor de „U”-ul zburlit al propriilor mustăţi par mai primitive decât cele de la subsuoara schilozilor lui Breugel”...

Desigur, nu toată lumea cunoaşte opera lui Salvador Dali la fel ca autorul nostru, or domnia sa se refere la detalii şi particularităţi ce caracterizează persoana pictorului, adică nu ne prezintă creaţia acestuia, iar eseul ne este oferit ca un microportret, desigur, unul aparte, bizar ...

Ei bine, Eugen Lungu îl are în vedere pe un cititor versat, iniţiat, şi îşi poate permite să schiţeze acest micromedalion. O lume întreagă ştie că Salvador Dali a fost un excentric, dar iată că autorul îl califică drept un... paranoic.

Tocmai acest fapt m-a determinat să mă opresc asupra acestui detaliu şi să înccrc a-mi expune propria opinie.

Să mai aduc un extras din alt eseu, care îl vizează pe inconfundabilul artist al secolului XX.

Se intitulează „Salvador Dali şi coautorul său”. Citez: „Salvador Dali era... înrâurit de un ...sfânt. Puţini ştiu acest amănunt, chiar dacă pictorul nu l-a ascuns niciodată. Dimpotrivă, punea în evidenţă această succesiune de idei prin chiar titlul tabloului, devenit celebru: HRISTOSUL SFÂNTULUI JUAN DE LA CRUZ”... Urmează, la mică distanţă sintagma: „Inopinata conexiune între sfânt şi pictor exploatează faima de SALTIMBANC nu numai a omului Dali, ci şi a pictorului Dali”...

Odată ajuns aici (bineînţeles, mă voi referitoare doar la eseurile despre Dali), voi încerca a expune unele reflecţii pe care mi le-a prilejuit cartea colegului meu, exprimându-i totodată gratitudinea că mi-a reînviat anumite amintiri.

Dar amintiri frumoase!

În toamna lui 1980, după ce făcusem, în anul precedent, prima ieşire din ţarcul sovietic (la aproape 50 de ani!), a apărut posibilitatea unei călătorii turistice în America, pe linia sindicatelor, dar... Ce-o fi intervenit, că acel voiaj a fost substituit cu o croazieră pe Mediterarna, în decursul căreia am vizitat o serie de ţări riverane.

Între care şi Spania.

Debarcând de pe motonavă, am mers cu autocarul la o localitate, unde am vizitat un muzeu DALI. Nu spun: SALVADOR DALI, pentru că nu sunt sigur că aşa se numea, dat fiind că în Wikipedia figuează şi un MUZEU GALA DALI. Anume acela să fi fost?

De ce zic asta? Pentru că....

Era un edificiu neobişnuit, undeva la margine de orăşel, pe aproape de o mănăstire, nu departe de un golf... Avea acel edificiu o construcţie bizară. Înalt, ca o carcasă. Dar ceea ce am văzut la intrare, pe din părţile aşa zisei porţi, te da gata!

Din dreapta şi din stânga intrării, se înălţa câte o coloană înaltă. Poate chiar surclasând clădirea. Iar acele două coloane ce reprezentau? Din ce erau clădite?

Nu o să ghiciţi niciodată (dacă nu cumva aţi văzut minunea) !

Una, din dreapta, ba poate, din stânga, (nu contează!) era sclipuită toată din anvelope vechi de automobil, puse una peste alta! una peste alta! una peste alta! Zeci, sute ! o cogeamite coloană de anvelope uzate! Iar cea din stânga, poate din dreapta, (nu contează!) era din ce... credeţi? Din cutii de televizoare vechi, descărnate, fră tuburile lor electronice, numai şi numai cutiile, puse una peste alta! una peste alta! Una peste alta! pââân hăăăt suus, mai nalt ca acea carcasă de clădire care nici edificiu nu poate fi numit, ia, o... bizarerie!

Ei, bine, noi, care veneam dintr-o lume semi-sălbatecă, acolo, unde televizorul abia începea să pătrundă, unde automobilismul abia se infiltra, timid de tot, să vedem asemenea munţi de roţi şi televizoare, era ceva absolut fantastic.

Intrăm în incinta MUZEULUI, Largă incinta. Nu-mi amintesc ce-o mai fi fost expus acolo, dar imaginea unei estrade, un podium de vreo 5 pe 5 metri, nu prea înaltă, pe care erau aranjate mulajele în mărime naturală, cu expresii dintre cele mai groteşti, a unei echipe de jazz band, iarăşi ne-a dat gata! Cu atât mai abitir, că în centrul acele i echipe se înălţa o solistă interpretă, îmbrăcată absolut sumar, care îşi zicea cântarea cu picioarele, de altfel, apetisante, puse pe umerii orchestranţilor-viorişti, trompetişti, saxofonişti, baterişti, toţi în fracuri negre, cu mustăţi, cu braţuri arcuite şi cu obrajii umflaţi la limită..

Am urcat sus, la galerie.

Aici am văzut minuni peste posibilităţile mele expresive spre a fi prinse în cuvinte.

Mă voi limita la un singur moment, care m-a impresionat atât de profund, că aş putea zice că m-a marcat pe viaţă, astfel că, ori de câte ori se întâmplă să văd un tablou (o reproducere, desigur!), o imagine a celebrului pictor, să citesc un text de sau despre Salvador Dali, niciodată nu-mi vin în minte ceva legat de firea şi comportamentul său straniu până la patologic, ci acea imagine de o frumuseţe, de un realism, de o perfecţiune genială, pe care am avut nesperata ocazie s-o văd, să stau îndelung în faţa ei, s-o contemplu şi s-o iau cu mine pentru toate zilele mele...

Ca pe un ideal de frumuseţe feminină.

Ca pe o imagine divină.

Ca pe o adevărată Zeiţă.

Cine era?

GALA ERA.

Era prezentată În tuşe de creion.

Simplu.

Negru.

Dar atât de fin, cu atâta exactitate, încât mi-a făcut impresia că o văd vie pe Gala.

Goală.

Respirând.

Privindu-mă şi ea pe mine.

Da, de dincolo de sticla, care o proteja de privirile noastre profane.

GALA LUI DALI!

15 iulie 2014-

P.S. Nu acept calificativele de: paranoic. Şi nici de: saltimbanc. Cu referire la Salvador Dali. Accept doar: bizar, excentric.

P.S. Scriind într-unul din eseurile sale (excelente!) despre opera regretatului maestru al cuvântului artistic, adevărat juvaergiu, regretatul Vasile Vasilache, Eugen Lungu a intuit şi formulat un adevăr fundamental: VASILE VASILACHE SCRIE AŞA CUM VORBEŞTE ŞI VORBEŞTE AŞA PRECUM SCRIE.

A putut să spună numai unul Eugen Lungu

P.P.S. Salvador Dali este reprezentantul emblematic al suprarealismului. Şi ca operă. Şi ca personalitate. Şi în ce priveşte conduita şi comportament. Dânsul s-a identificat totalmente şi plenar cu principiul metodei pe care o reprezintă...

P.P.P.S. „Pentru cine arta înseamnă (se identifică cu) viaţa, Viaţa aceluia este o artă!” E un epigraf la o carte despre titanul muzicii ( ZEUL MUZICII!), Johann Sebastian Bach.

V.B.

XS
SM
MD
LG