Linkuri accesibilitate

Radu Popa: „Este nevoie de o influență profundă asupra opiniei publice pentru a reabilita noțiunea de monument istoric”


Pe marginea apariției unei noi cărți de studii referitoare la monumentele istorice și conservarea patrimoniului arheologic și arhitectural.




Este puțin probabil ca numele arheologului medieval și al omului de cultură Radu Popa, dispărut prematur în 1993, să fie cunoscut în afara mediului strict de specialiști de la Chișinău, dar, în mod cert, problemele conservării patrimoniului arhitectural românesc, pentru care a militat cu trup și suflet atît înainte cît și după 1989, sînt comune atît României cît și Republicii Moldova. Prilejul evocării activității și personalității lui Radu Popa îl constituie republicarea recentă a contribuțiilor sale științifice, reunite sub titlul simplu „Studii și articole. Vol. I”, într-o ediție, în mod excepțional cu traduceri integrale în limba engleză a textelor selectate, îngrijită de Daniela Marcu Istrate și Adrian Ioniță.*

Radu Popa (1933-1993), binecunoscut arheologilor și istoricilor în primul rînd pentru cărțile sale înnoitoare despre Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea (1970) și Țara Hațegului (1988), a fost cercetător principal la Institutul de Arheologie din București, membru al Comisiei Monumentelor Istorice, un demn și activ reprezentant al României în forul internațional de specialitate ICOMOS, iar după 1989 un pasionat militant pentru refacerea democratică a țării, în cadrul Grupului pentru Dialog Social.

Rezumînd semnificația operei sale, cel mai valoros istoric postbelic al evului mediu românesc și creator de școală pe urmele lui Gheorghe Brătianu, profesorul Șerban Papacostea, scria în 2008 că monografiile lui Radu Popa „au valoare reprezentativă pentru ansamblui spațiului originar locuit de români în nordul Dunării și al succesivelor extinderi ale acestuia în vremurile de expansiune demografică-teritorială a romanității nord-dunărene” și că, „concepute ca monografii regionale consacrate unor formațiuni politice oprite de condițiile exterioare neprielnice în evoluția spre stat, -„satul fără stat” în formularea lui Nicolae Iorga - cele două cărți sintetizează prin valoarea lor generală, o întreagă epocă, cea mai greu de pătruns, a trecutului românesc.”

Abordările sale științifice de pionierat în România anilor '60-70 ai secolului trecut, prin îmbinarea cercetării arheologice de teren cu La Berlin după căderea Zidului în 1990

La Berlin după căderea Zidului în 1990

informațiile documentare de arhivă, probitatea vădită în scrierile sale și refuzul de a ceda presiunilor pseudo-ideologilor de partid, merită astăzi, indiscutabil, cunoscute de noile generații de istorici. Și aceasta, în paranteză fie spus, cu atît mai mult cu cît grație cercetătorilor pe care i-a format cu generozitate și dragoste, cercetările sale au fost duse mai departe, amendate uneori, dar și dezvoltate fertil, în condițiile devenite din nou dificile în ultimii ani pentru conservarea patrimoniului arhitectural, de urmașii săi în spațiul transilvănean, între care se detașează de departe istoricul clujean Adrian Andrei Rusu. Este, de altfel, unul din puținele reproșuri ce se pot aduce noului volum de studii, de a nu fi pus în context actual, printr-un studiu introductiv, moștenirea lui Radu Popa, de a nu fi actualizat-o, așa cum merita.

Textul cel mai interesant pentru orice cititor al volumului a fost inițial publicat într-o revistă editată de Institutul Internațional al Castelelor Istorice sub egida UNESCO (Bulletin IBI), în numărul datat 1990-1991, și se intitulează: „Monumentele istorice din România. Moștenire dezastruoasă și perspective pentru moment nesigure”.

Radu Popa spunea atunci lucrurilor pe nume, atrăgînd atenția că
În anii '50 și '60, monumentelor le-a fost aplicată o dublă discriminare, etnică și socială, cu scopul de a remodela și falsifica trecutul”...
deși „pierderile și pagubele s-au accentuat în ultimii 20 de ani, nu se poate trece cu vederea că și înainte, în anii '50 și '60, monumentelor le-a fost aplicată o dublă discriminare, etnică și socială, cu scopul de a remodela și falsifica trecutul”. [...] Departe de a fi o simplă problemă internă, monumentele istorice ale României reprezintă o parte a patrimoniului cultural și istoric din moștenirea europeană și mondială”.

Istoricul semnala atunci începutul de reabilitare a legislației și instituțiilor competente în domeniul conservării monumentelor, dar atrăgea deja atenția că „lupta, s-ar putea spune, nu a fost cîștigată decît pe jumătate”, că „aspirația la autonomie totală [a Comisiei Monumentelor] nu a fost realizată”, că legislația rămînea imperfectă, iar atitudinea parlamentarilor față de înoirea ei, cel puțin reticentă.

„O societate civilă română care să ia decizii independente și să-și asume propriile responsabilități este abia în curs de naștere, iar evoluțiile din ultimele 15 luni par să demonstreze că procesul va fi lung.” [...] Fără un cadru legislativ articulat în toate sectoarele sale, care să prevadă regimul de proprietate, impozitele și sprijinul acordat de stat, care să poată favoriza inițiativele societății civile și să garanteze viitorul eforturilor și al investițiilor, începutul unor lucrări de amploare va fi extrem de dificil.”

Și aceasta, explica Radu Popa, deoarece „atentatul moral și
Este nevoie de o influență profundă asupra opiniei publice pentru a reabilita noțiunea de monument istoric...
cultural al dictaturii comuniste asupra gradului de civilizație al unui întreg popor a lăsat plăgi profunde, ce nu se vor putea vindeca rapid și, poate, o singură generație nu va fi suficientă.

Este nevoie de o influență profundă asupra opiniei publice pentru a reabilita noțiunea de monument istoric, iar pîrghia principală a acestei influențe este școala.”

Istoricul nota, de asemenea, că este conștient că „transformările economice și progresul spre liberalizarea pieței reprezintă un cuțit cu două tăișuri, care poate pune în primejdie mai departe monumentele istorice existente.” Și tot el atrăgea atenția că „pragmatismul generației actuale tinde, adesea, să sacrifice interesele generațiilor viitoare și, se știe, pe continent există zone unde dezvoltarea de după război a făcut mai multe pagube moștenirii culturale și istorice decît războiul însuși...”

Cuvinte, la data formulării lor, în 1990, s-ar putea spune, profetice, iar soarta, după două decenii, a multor monumente istorice, atît din România, cît și din R. Moldova, din nefericire, confirmă temerile lui Radu Popa.

*Radu Popa, Studii și Articole, Vol. I, ediție îngrijită de Daniela Marcu Istrate și Adrian Ioniță. Editura Mega, Cluj, 2014.
XS
SM
MD
LG