Duminica celor patru papi

Cum ai reuni la sfârşit de lună tuspatru duminici, pentru o sărbătoare ieşită din comun – această canonizare a papei Ioan XXIII şi a papei Ioan Paul II, oficiată de papa Francisc şi de papa emerit Benedict XVI. Asta da, punct de orgă al sfintelor sărbători pascale!

În faţa unei mulţimi de peste un milion de oameni din piaţa Sfântul Pentru, papa Francisc, asistat de predecesorul său papa emerit Benedict XVI (de 87 de ani; este pentru prima oară, de la retragerea sa din februarie 2013, când participă la o slujbă publică, alături de succesorul său, spre a-şi sanctifica… predecesorul!), cărora li se alătură 150 de cardinali şi 1000 de episcopi, oficiază, fără un fast deosebit, dar respectând o anume teatralitate proprie Vaticanului, ceremonia de dublă canonizare. Rezistenţi şi Ioan XXIII şi Ioan Paul II în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, primul s-a făcut cunoscut mai ales prin enciclica Pacem in terris (1963); cel de-al doilea dădea tonul pontificatului său prin acea chemare adresată mai cu seamă credincioşilor de după Cortina de Fier: „Nu vă fie frică!”

De remarcat totodată că, din voia întâmplării – ca să nu zic a Proniei Cereşti –, un papă argentinian & un papă [emerit] german tocmai au canonizat un papă italian şi un papă polonez (în paranteză amintesc că Benedict XVI îl beatificase pe Ioan Paul II în 2011). Toate acestea se întâmplă în Europa de Vest, în acel Occident materialist „al drepturilor omului” (contrapuse, de unii apărători fervenţi ai credinţei, „Legii lui Dumnezeu”), pe care mulţi îl acuză de a fi complet lipsit de spiritualitate.

Între timp „Святая Русь” luptă, prin mercenarii săi, pe teritoriul unui stat suveran, Ucraina, asta începând cu Săptămâna Luminată şi până acum, de Paştele Blajinilor. Înfiorătoarele imagini ale unor tineri torturaţi (mă gândesc în primul rând la deputatul ucrainean Vladimir Râbak, răpit pe 17 aprilie şi găsit pe 21 aprilie într-un afluent al Severski Doneţ, nu departe de Slaviansk, cu semne vizibile de moarte violentă) stau mărturie că pravoslavnicii se omoară ei între ei, de unde, după căderea Constantinopolului, Moscova îşi arogase rolul „celei de a Treia Rome, iar a Patra nu are cum să fie”, alias – de lider spiritual al lumii creştine.

Să nu fie cu putinţă şi o înţelegere între fraţii de aceeaşi credinţă şi de acelaşi sânge? Oare patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse nu se poate înţelege cu înainte-stătătorii Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Moscovei), Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Patriarhia Kievului) şi Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale?! Pe când o Duminică a celor patru patriarhi, într-o Europă de Est înduhovnicită, acel Răsărit de unde – ni s-a tot spus şi repetat până la saţietate – vine lumina?!