Multe prietenii a distrus tranziţia interminabilă, stimaţi ascultători. Mulţi cetăţeni s-au îndepărtat sufleteşte de amicii lor. Şi nu numai de amici. Tranziţia rapace a semănat deseori zîzanie între rude şi fraţi.
Îmi amintesc şi eu de un bun amic pe care tranziţia nemiloasă mi l-a răpit impardonabil. Îmi amintesc de el cu nostalgie, cu strîngere de inimă.
În zorii tranziţiei, la începutul anilor 90, ne întîlneam, discutam, mergeam împreună la teatru, cumpăram împreună cărţi, şi chiar plănuiam împreună viitorul. Apoi drumurile ni s-au despărţit. Amicul a intrat în sfera guvernamentală şi s-a apucat de construcţia statului, pe cînd eu am rămas în sfera fără perspective a literaturii şi ziaristicii.
Întîlnirile noastre au devenit tot mai rare, el nu-mi mai telefona şi nici eu nu mă mai încumetam să-i telefonez, iar epoca discuţiilor noastre însufleţitoare s-a dus pe apa sîmbetei.
Fireşte, traseul amicului nu-mi era necunoscut cu desăvîrşire. Auzeam că face carieră, că şi-a cumpărat un apartament spaţios, că are maşină, că se plimbă prin străinătate, iar într-o seară foarte geroasă, în timp ce mă gîndeam cum să-mi plătesc facturile, l-am văzut, pe sticlă, în spatele unui mare guvernant care perora despre făurirea ţării. Îndărătul marelui guvernant, amicul meu părea satisfăcut, fericit, chiar dacă se îngrăşase niţel.
L-am văzut apoi, peste mulţi ani, la o recepţie care adunase şi oameni de artă. Am simţit nevoia să mă apropii de el, să-i vorbesc, să-l întreb ce mai face. Dar fostul amic şi actualul cinovnic m-a privit cu un soi de suspiciune pe deasupra ochelarilor, m-a salutat cu răceală şi, amintindu-şi brusc că e aşteptat de cineva, a plecat grăbit.
L-am mai întîlnit ulterior la cîteva recepţii şi am remarcat aceeaşi suspiciune şi aceeaşi răceală în privirea fostului amic. Era ca şi cum discuţiile însufleţitoare din tinereţe nu existaseră, de parcă n-am jucat niciodată ping-pong, de parcă n-am mers niciodată împreună la teatru. Ciudată metamorfoză!
O precizare mi se pare importantă. Eu nu mă apropiam de o funcţie, ci de un amic din tinereţe. Nu mă apropiam ca să mă bat pe burtă cu el sau să-i cer o favoare. În calitatea mea de ziarist nu obişnuiesc să mă bat pe burtă cu politicienii şi cinovnicii autohtoni. O incursiune scurtă şi lipsită de patetism în tinereţea noastră ar fi fost de ajuns. Dar nici ea nu a fost posibilă. Şi e păcat. Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, se poate trăi şi aşa…
