Linkuri accesibilitate

La dispariția dirijorului italian Claudio Abbado (1933-2014)


(Foto: Andreas von Rueden)

(Foto: Andreas von Rueden)



Paginile culturale ale presei internaționale au fost astăzi unanime și încărcate de mare emoție, anunțînd moartea, în casa sa de la Bologna, a lui Claudio Abbado, dirijorul italian venerat în ultimii 20 de ani pentru capacitățile sale excepționale ca muzician, ca cît și pentru rolul său social în dezvoltarea culturii muzicale europene în ultimii 40 de ani. Mai mult, în omagiu, într-o pagină de agendă culturală.

Puțini dintre dirijori de succes și respectați ai lumii s-au bucurat de o popularitate și un parcurs muzical mai amplu și mai semnificativ decît Claudio Abbado, dispărut astăzi, la vîrsta de 80 de ani, de consecințele unei îndelungate suferințe.

Născut la Milano, la 26 iunie 1933, într-o familie de muzicieni, el însuși un talent admirabil, oscilînd în tinerețe între o carieră de pianist, compozitor sau dirijor, Abbado, în mare măsură un perfecționist, a ales în cele din urmă calea unică a dirijoratului, după ce în anii '60 cîștiga cîteva premii majore, între care cel purtînd numele lui Serge Koussevitzky, la Tanglewood, în Statele Unite, îl propulsa pentru un an drept asistent al lui Leonard Bernstein.

A refuzat însă să se integreze în sistemul muzical american, pe care l-a condamnat nu de puține ori în interviuri. „Lucrul cel mai teribil - spunea el într-o convorbire cu Tom Service, critic muzical britanic, interviu publicat în volumul „Muzica ca alchimie” (2012) - este că instrumentiștii orchestrei [americane] termină o repetiție, fiindcă se sfîrșește timpul ei. Aici, la Lucerna, putem continua, timp mai îndelungat sau mai scurt, cum ne place...; iar în timpul concertului, chiar mai mult decît în cursul repetiției, este formidabil să asculți nu numai cum cîntă, dar cum te urmează; e ca și cum am respira împreună”.

Claudio Abbado a avut o carieră exemplară, director timp de 18 ani al Operei La Scala și a celei din Viena, director la pupitrul Orchestrei Simfonice din Londra și la cel al Filarmonicii din Berlin, în calitate de succesor al lui Karajan, încheindu-și viața la conducerea excepționalei Orchestre a Festivalului de la Lucerna, adunînd în jurul său cei mai buni instrumentiștiși soliști ai orchestrelor europene.

Întrebat într-un interviu la televiziunea italiană ce detestă cel mai mult în viață, ca și în lumea muzicală, Abbado răspundea: „superficialitatea”. Dirijorul rămîne în memoria celor care l-au cunoscut, ascultat direct, sau văzut doar în transmisiile televizate și imprimări DVD, drept un exemplu de conștinciozitate, cinste, capacitate de concentrare și memorare a unui imens repertoriu simfonic, de la Monteverdi pînă la Mahler, școala vieneză și Bartok, una din pasiunile vieții lui încă din fragedă tinerețe, pînă la întregul repertoriu de operă, dominat, desigur, de compatrioții săi Rossini și Verdi.



Cum îi spunea criticului Tom Service, „ochii îi sînt instrumentul cel mai important folosit pentru a comunica cu muzicienii”. „Contactul cu orchestra este mult mai bun fără partitură”, iar „capacitatea dirijorului de a reacționa este mai mare dacă nu este dependent de urmărirea partiturii”.

De pe urma lui Abbado rămîne o discografie de ordinul sutelor de înregistrări, în care domină exemplarele interpretări Mahler și Bruckner, din ultimele două decenii, cu Orchestra sa la Festivalul de la Lucerna, în Elveția. Dacă este mai greu de vorbit despre înregistrări nemuritoare, ca în cazul altor mari dirijori, toată lumea este de acord că Abbado va rămîne în istorie pentru înțelegerea rolului imens pe care muzica îl poate juca în viața socială și promovarea tineretului.

După experiențele novatoare cu laboratoarele inaugurate la Scala, în 1978 avea să creeze Orchestra de Tineret a Comunității (azi a Uniunii) Europene, urmată în 1986 de constituirea Orchestrei de Tineret Gustav Mahler, cu instrumentiști de mare talent selecționați și din lumea est-europeană și din Rusia, pentru a forma apoi Orchestra de Cameră Mahler, iar în ultimul deceniu Orchestra Mozart la Bologna. Îl evoca mereu pe bunicul său de la care, spunea, a învățat să asculte, să asculte inclusiv tăcerea. „Pentru mine, ascultatul este cel mai important lucru: fiecare să-l asculte pe celălalt, să asculți ceea ce spun oamenii, să asculți muzica și să asculți tăcerea”.


La pupitrul orchestrei RAI dirijînd Suita Romeo și Julieta de Prokofiev (1978)

În memoriile ei, violonista rusă Viktoria Mullova, care i-a fost una din partenerele de viață, îl evocă simplu: „Claudio a fost întotdeauna ocupat, învățînd partiturile muzicale, studiind fiecare frază din ele, reflectînd la noi interpretări. Pasiunea lui cea mai mare în viață a constituit-o muzica”. Astăzi, la dispariția lui Abbado, toată lumea pare să fie de acord...
XS
SM
MD
LG