Linkuri accesibilitate

Ideea de justiţie independentă a devenit o glumă proastă pe o scenă politică unde corupţia şi anticorupţia nu sunt, de multe ori, decât pretextele unei lupte pentru putere, cu tot mai puţine reguli.




Victor Ponta e toată ziua la vorbitor. El se plânge de soarta muzei sale, Adrian Năstase, ajuns din nou blogger la Jilava. Ca tot omul la necaz, premierul spune multe când pune fruntea, necăjit, pe umărul lui Ion Iliescu şi nici nu ştie ce stele roşii îi imprimă pe obrajii plânşi epoleţii revoluţionarului de profesie. Acesta, crescut în cultura ilegaliştilor comunişti şi cu o stimă deosebită pentru puşcării, îl consolează cum poate, dar cântecele sale leagăn seamănă a cântece de ocnă.

De la o vreme, Adrian Năstase e veriga lipsă a socialiştilor români. Cât timp e plecat la Jilava, Victor Ponta, copilul său de suflet, este dat în îngrijirea bunicuţei. De dorul mentorului său, întâiul plagiator al ţării dă cu justiţia de pământ spunând că face jocurile politice ale preşedintelui. Colegii de partid încearcă să-i construiască statui, dar bustul lui Adrian Năstase este atât de coroziv că topeşte orice coroană pusă pe umeri. Toate invocatele eforturi progresiste, rezultatele şi dăruirea cu care, zice-se, ar fi urmărit materializarea capitalismului multilateral dezvoltat, tot fumul de tămâie scos de cădelniţele propagandistice şi detergentul cu care se spală cele mai frecvente pete din istoria partidului nu reuşesc să ascundă mirosul de corupţie care însoţeşte amintirile din perioada sa de guvernare.

Adrian Năstase e azi captivul scheletelor din dulap. A ajuns el însuşi un schelet din dulapul partidului, legat cu lanţul genetic doctrinar de o întreagă suită de delincvenţi notorii. Ex-premierul a fost un creator de modă în domeniul corupţiei, iar aceasta-i asigură azi un acoperiş, trei mese calde pe zi şi trafic nelimitat pe internet. Are de petrecut patru ani la puşcărie şi ar trebui să se simtă protejat deocamdată pentru că, după ce va ieşi, i se promit alte procese. S-ar putea chiar să-şi reîntregească familia dincolo de gratii. La câte dosare penale sunt pe numele lui s-ar putea să surfeze multă vreme pe spuma corupţiei. Acum însă şi-a luat figură de mucenic şi şi-a înroşit blogul învinovăţind orânduirea cea crudă şi nedreaptă pentru tot ce i se întâmplă. Invocă puşcăriaşi celebri şi ar vrea să le calce pe urme. Puşcăria i-a sporit creativitatea. În mandatul trecut de puşcăriaş a publicat chiar o carte şi zeci de articole, devenind, ca şi Gigi Becali, un personaj ubicuu, care-şi conduce afacerile din lumea de dincolo, frecventând viaţa publică sub forma hologramelor de presă.

Jalea socialiştilor la porţile Jilavei şi cuvintele de ocară cu care-şi brodează bocetele i-au făcut pe partenerii din PNL să se dea deoparte. Chiar dacă între aspiranţii la puşcărie din România funcţionează o solidaritate de breaslă transpartinică, iar fostul ministrul PNL, Relu Fenechiu, care simte şi el răceala gratiilor într-un dosar de corupţie rejudecat la Înalta Curte, spunea că după trimiterea lui Adrian Năstase în puşcărie, se aşteaptă la ce e mai rău. În culisele PNL se vorbeşte tot mai des şi mai răstit despre ruperea alianţei proguvernamentale. Ba chiar şi despre posibilitatea unei coalizări cu transfugii din Partidul Democrat Liberal sau cu cioburile acestuia, căzute sub pragul electoral. Crin Antonescu, mut ca o lebădă, nici nu respinge, nici nu acceptă acest scenariu. Dar nici nu-şi mai sancţionează cu atâta zel rebelii care par să se deştepte din stupoarea electorală. Poate că acest spectacol al durerii li se pare indecent sau străin. Poate că şi-au dat seama că durerile de cap pe care le au nu sunt produse doar de mahmureala şi bulimia de peste an, ci şi de îmbrăţişările toxice ale partenerului. Poate că resuscitarea dreptei li se pare un scenariu atractiv, chiar dacă unii spun că ar fi o sinucidere în grup. Poate că au văzut ce se ascunde după batistele îndoliate şi s-au îngrozit ori scârbit, deşi nu puţine sunt înaltele feţe PNL-iste care au criticat, la rândul lor, încurcatele căi ale justiţiei româneşti şi s-au oferit să le descurce cu forcepsul.

Acuza referitoare la ingerinţele politicului în problemele justiţiei este un stereotip defel deplasat într-o ţară în care puterile statului trăiesc un incestuos menaj în trei sau chiar în patru, de vreme ce uneori voyarismul presei s-a transformat în activism politico-infracţional. Corupţia şi nu ideologia a unit destine şi clanuri, dovedind că atunci când la mijloc este interesul comun al unui grup infracţional politic, nu se mai împiedică nimeni în doctrine la naşterea unei monstruoase coaliţii. Politica nu a fost decât contractul prenupţial între membrii alianţelor politice care trasau cu ordine de plată şi alocări bugetare harta intereselor de clan şi repartizau resurse europene pe întregul bloc politic. La urma urmei, poate că şi politica este supraevaluată de comentatori şi politologi care pornesc de la ideea că partidele se configurează în funcţie de doctrine şi principii când, de fapt, doctrina dominantă este cea evoluţionistă care exaltă foamea, frica, sexul şi dorinţa de putere ca principali factori de selecţie social-politică. Pe o scenă unde domină reflexele de supravieţuire şi întrecerea de producţie pentru controlul nişei economice, a spune că justiţia este un act politic nu mai este doar o figură de stil din retorica pasională a adversarilor.

La urma-urmei, lupta anticorupţie a fost din totdeauna un criteriu politic pentru admiterea României în clubul select al ţărilor europene. Anticorupţia s-a clădit, cel puţin declarativ, pe obiective politice general-acceptate, propunându-şi să demanteleze grupurile de interese şi criminalitatea organizată. La fel de adevărat este că anticorupţia a lovit selectiv şi oportun în corupţii celorlalţi, iar preşedintele Băsescu şi oamenii lui au părut, de un mandat încoace, că se folosesc de sabia justiţiei pentru a-şi decapita adversarii. Ghilotina s-a ştirbit sau s-a blocat când a fost vorba despre cercuri de putere din preajma preşedintelui. Mulţi dintre apropiaţii acestuia, care au scris pagini şi note de subsol memorabile în istoria anticorupţiei, par imuni şi inamovibili, sarea şi piperul corupţiei. Ideea de justiţie independentă a devenit o glumă proastă pe o scenă politică unde corupţia şi anticorupţia nu sunt, de multe ori, decât pretextele unei lupte pentru putere, cu tot mai puţine reguli.

Nu e o întâmplare că, de multe ori, criminalitatea s-a organizat la nivel de partid şi de stat, s-a instituţionalizat prin ordonanţe, ordine, norme şi dispoziţii, doctrina şi ideologia fiind redactate conform agendei de interese oculte a grupurilor politice respective. Şi câtă vreme numirile, revocările, alocările şi dislocările magistraţilor în diverse instituţii naţionale sau europene depind atât de mult de urnele de vot şi de algoritmul politic, justiţia numai apolitică şi independentă nu poate fi. Ea are propriile schelete în dulap şi tresare deseori bântuită de fantomele trecutului. Scheletul comunist din dulap e veriga lipsă care explică în mare măsură configuraţia morală a politicianului, magistratului, funcţionarului şi jurnalistului de azi. Acest bagaj de temeri şi obsesii este parte din greaua, dar plăcuta moştenire lăsată de comunism oligarhiei de partid şi de stat care îşi poate ologi, fără mustrări de conştiinţă, adversarii cu sabia anticorupţiei. La urma urmei între atâtea perdele de fum nu poţi şti cine e ţine sabia: arhanghelul sau călăul?
XS
SM
MD
LG