Linkuri accesibilitate

Ipoteticul val de români şi bulgari migratori a întunecat orizontul mintal al multora.



Frica face rating. După ce au trecut de prima zi a noului mileniu şi de cea a apocalipsei mayaşe, milenariştii au fost din nou sufocaţi de spaime şi oroare. Ziua în care s-au ridicat restricţiile de muncă pentru români în toate ţările Uniunii Europene, adică prima zi a acestui an, a fost prezentată de unii jurnalişti şi politicieni în termeni apocaliptici, iar ipoteticul val de români şi bulgari migratori a întunecat orizontul mintal al multora.

Ziua invaziei s-a amânat însă, iar scenariul hollywoodian a suferit multe corecţii chiar din partea autorilor care l-au înlocuit cu ştiri despre capriciile vremii. Cert este că oamenii de afaceri britanici încă îi aşteaptă degeaba cu câteva mii de slujbe. Dacă e să ne luăm după statistici, românii preferă în această parte a anului ţările mediteraneene de care-i apropie nu doar zestrea lingvistică, dar şi multe năravuri.

Mulţi s-au aşteptat la recidiva entuziasmului colectiv care i-a făcut pe români la începutul anilor 1990 să rupă porţile ministerului de externe pentru a-şi face paşaport „doar cu buletinul” sau la migraţia nevrotică de după 2007, când românii plecau doar pentru a-şi testa libertatea de mişcare şi se întorceau după o cafea şi o vizită la supermarketul de peste graniţă. Nu a fost să fie. Începând cu sfântul Nicolae, până pe la sfântul Ion românii sunt consemnaţi la domiciliu. Poate că sunt încă prizonieri în cratiţa cu sarmale, poate că nu le place să circule pe dreapta, poate că au de muncă în ţară şi efortul migrator ar costa prea mult. Sau poate că pe unii regimul restricţiilor de muncă aplicate până acum nu i-a intimidat pentru că tot îşi găseau un cuibuşor de nebunii în paradisul european, să ciupească bani albi cu munca la negru.

Experienţa ultimilor ani ne spune că românilor nu le displace să schimbe decorul şi, chiar dacă în sondajele de opinie par nişte împătimiţi naţionalişti, sunt dependenţi de speranţă şi convinşi că patria e acolo unde le e bine. Mulţi au rămas pentru că speranţele lor încă mai supravieţuiesc gazelor de luptă între diverse grupuri de interese. Succesele politice s-au întemeiat, în mare măsură, pe capacitatea candidaţilor de a resuscita speranţele, indiferent cât de sumbre ar fi perspectivele. De multe ori discursul profetic sau cel poetic au avut câştig de cauză în faţa celui pragmatic sau realist. Dar, ca şi frica, uneori soră bună a ei, speranţa face un bun rating electoral.

Sondajele de opinie, cât de contradictorii ar fi la multe alte capitole, când e vorba despre temerile românilor la început de an inventariază cam aceleaşi câteva subiecte: costul vieţii, şomajul, sănătatea. Şi s-ar părea că, în ciuda performanţei economice de a transforma leul din felina bolnavă şi pricăjită a ultimilor ani în cea mai stabilă monedă în raport cu euro şi chiar dacă economia e pe plus, creşterea salariului minim şi celelalte majorări ameninţă să fie înghiţite de măsurile de reducere a deficitului bugetar anunţate de guvern. Cu alte cuvinte, românii vor primi cu o mână şi vor da cu amândouă. Un lucru ştiu la perfecţie toţi cei care s-au perindat la guvernare, grea moştenire comunistă: poţi mări taxele şi accizele cât vrei dacă măreşti şi salariile, îngropând sub numerele mari ale cheltuielilor sociale creşterea procentuală a taxelor. Iar cine nu a ştiut sau nu şi-a putut ameţi electoratul cu promisiuni şi speranţe a plătit.

Mecanismul psihologic este simplu şi se bazează pe taxarea unor sectoarelor profesionale sau sociale în numele interesului general. Majorarea accizei la benzină şi creşterea preţului la gaze sunt percepute ca operaţiuni periferice, corecţii de preţ care taxează lăcomia industriei de exploatare a resurselor minerale şi pe şoferi, categorii profesionale marginale într-un top al popularităţii. Gazul nu este contorizat în cele mai multe apartamente de bloc aşadar consumul excesiv nu este penalizat iar majorările de preţ îi afectează mai mult pe cei care au centrale proprii. Mărirea salariilor şi a pensiilor, a alocaţiilor şi a indemnizaţiilor pare, în schimb, o măsură generoasă, nediscriminatorie. De ce nu se majorează taxele la ţigări sau la alcool, la zahăr, sare şi alte alimente nesănătoase, greu de ştiu. Poate pentru că majorările la benzină şi gaze au efecte perverse pe toate palierele economice şi sunt ca o ploaie acidă de care nimeni nu se poate apăra în vreme ce ţigările, sare şi zahărul pot fi scoase de pe lista de cheltuieli. Poate şi pentru că e de preferat să măreşti taxele în industria nealimentară ca să nu-i loveşti chiar acum pe români în ficat, că îl folosesc din plin de sărbători.

Nici junghiurile în ficat şi nici cele în măruntaiele sistemului de sănătate nu par să-i sperie suficient pe români să se îngrămădească la cursele pentru destinaţii de vis. Cum spuneam, speranţa moare ultima, chiar dacă e torturată de sistemul medical românesc. Ministrul Sănătăţii a anunţat pentru începutul lui februarie noi schimbări în sistemul de sănătate. El garantează aplicarea lor cu o demisie în alb şi nu se poate să nu aplauzi priceperea chirurgicală cu care amputează un pachet de servicii de sănătate oricum extrem de subţire cu mâinile sale de contabil.

Ministrul a lansat în dezbatere publică Strategia pentru îmbunătăţirea stării de sănătate pentru următorii şase ani sperând să atragă fonduri structurale pentru finanţarea programului. Cu toate acestea, măsurile se pierd în generalităţi şi în jungla birocraţiei. Această strategie vorbeşte prea puţin despre modernizarea infrastructurii, malpraxis, reciclarea cadrelor medicale, creşterea fondurilor bugetare destinate medicinei de familie. Chiar dacă vorbeşte despre evaluarea fizică a cetăţenilor, nu pomeneşte nimic despre evaluarea psihologică şi cu atât mai puţin despre iniţierea unor programe naţionale care să se ocupe de bolile psihice specifice unei perioade de criză, deşi multe cifre statistice trădează un subconştient colectiv încărcat pe care nu l-ar spălat nici un ocean de psihanaliză.

Cleptocraţia şi personalităţile bipolare, mincinoşii patologici şi cei care suferă de mania grandorii sau de sindromul Tourette au dominat scena publică şi pe cea politică, impunându-se ca factori de decizie şi influenţă şi nu ar fi fost deplasat un program naţional care evalueze mintal aleşii ţinând cont de faptul că deseori în zonele politice şi de decizie se iau hotărâri sau se petrec fapte aberante care aparţin patologiei. Aproape absente din acest program sunt stomatologia şi oftalmologia, domenii medicale a căror morbiditate are cea mai mare incidenţă la nivelul întregii populaţii. Poate de aceea adevărul se alege mereu cu dinţii sparţi şi, pentru că e oarbă, justiţia se conduce după miros.

Dincolo de fardul bunelor intenţii, în strategia de sănătate se văd pomeţii scheletici ai unui sistem medical în faliment, debitor permament care-şi şantajează, pe de-o parte, angajaţii prin norme metodologice, controale şi indicatori de performanţă imposibil de atins cu resursele actuale şi, pe de alta, creditorii, adică furnizorii de bani, servicii şi produse, ameninţându-i cu măsuri punitive pe cei care nu acceptă condiţiile dictate.

Victimele colaterale sunt pacienţii care trebuie să se vindece de frică pentru a nu fi prinşi în capcana mortală a spitalelor. Dar dacă nu au loc în spitale, se pot refugia în catedrale. Guvernul se ingrijeşte ca pacienţii care lasă orice speranţă la poarta spitalului să o găsească la amvonul catedralelor finanţate de la buget. Dacă noi secţii de chirurgie cardiacă sau oncologie nu pot construi, dacă bani în cercetare nu vor să investească, dacă arta le repugnă sau nu o încurajează, măcar bani pentru repararea sufletului să dea. Aşa s-au apărat de cei care spuneau că vor spitale, nu catedrale. Banii guvernului vor fi investiţi în defibrilarea şi transfuzarea sufletelor. Pentru că Biserica a făcut o industrie reciproc avantajoasă din resuscitarea speranţelor.
XS
SM
MD
LG