Linkuri accesibilitate

„Tinerii, care se asociază cu viitorul, susțin examene în fața trecutului, iar noi, despre care se crede că aparținem trecutului, susținem examenul în fața viitorului”


Jurnalul săptămânal cu Mihai Ștefan Poiată.




Scriitor, cineast, profesor universitar. Născut la 4 decembrie 1949. După absolvirea Universităţii de Stat din Moldova (1972) îşi începe cariera de jurnalist, câştigându-şi faima primului disc-jockey de la radio Moldova. Studii postuniversitare la Cursurile Superioare de Scenaristică şi Regie de la Moscova (1977-78). Deţine diverse funcţii administrative (redactor-şef al studioului „Moldova-film”, vice-ministru al culturii, redactor-şef al săptămânalului „De Facto”, vice-director general al Centrului Naţional de Cinematografie), iar în 1990 este ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova. Semnatar al Declarației de Independență a R. Moldova. Debutează cu versuri în 1967. Este autorul primelor piese radiofonice din R. Moldova. În 1982 debutează în film, iar în 1986 pe scena Teatrului Național cu piesa „În lipsa celor prezenţi”. Ulterior apar volumele „Monolog în patru voci”,„Tentația contactelor imposibile” și „Reguli de circulație pentru apele subterane”, „ROCKul, „NOROC”-ul & Noi”, „Bereta albă din autobuzul expres” și „Voiaj de nuntă în trei”. Semnează filme documentare și de ficțiune în calitate de scenarist, regizor și producător, publică eseuri despre film și artele plastice.

Luni

Încep ziua cu limbarea matinală pe stadionul liceului din vecinătate. Soția îmi atrage atenția că din cauza poleiului rândurile „sportivilor” s-au cam rărit. Pe timp frumos, între orele 6 și 9 aici se perindă întreaga societate moldovenească în miniatură: tineri și bătrîni, unii de stânga, alții de dreapta, vorbitori de limbă rusă și română, unii înainte…, alții după infarct, unii apar, alții dispar. Unii dispar pentru o lună-două, alții pentru totdeauna. Uneori arena sportivă devine o arenă de dezbateri politice. Veteranul stadionului este moș Ion, de 88 de ani, un fost milițian, pensionat în grad de maior, care preferă să i se spună Ivan Ivanovici. Pe timpuri credea că pensia i-o plătește Voronin. În ultima vreme mă tot întreabă: „Și cum îi cu Europa ceea a noastră?”

Am ore cu studenții de la dramaturgie. Este prima promoție… legală. Abia de vreun an și ceva profesia de scenarist a fost legitimată, adică inclusă în Nomenclatorul de profesii aprobat de Guvern. Anterior, instituțiile superioare de învățământ nu aveau dreptul să pregătească specialiști de acest profil. Și când te gândești cât de stupide au fost cele vreo 4-5 strategii de dezvoltare a cinematografiei naționale, elaborate de Ministerul Culturii pe parcursul a două decenii de independență, în timp ce principalele profesii cinematografice (scenarist, regizor, producător) erau, practic, in afara legii.

Marți

Mi-a telefonat Antonina Sârbu și mi-a spus, foarte emoționată, că a citit primele 46 de pagini din ROCKul, „NOROC”-ul & NOI. I-au mai rămas 224. E o carte despre grupul „Noroc” și generația „Noroc”-ului, la care am lucrat vreo șase ani. Am rămas surprins că a impresionat-o „vorbirea directă”, procedeu la care am recurs pentru a reproduce destinele protagoniștilor cărții. Antonina mi-a mai spus că procedeul se înscrie perfect în ceea ce Occidentul numește „istorie orală”, despre care, spre marea mea rușine, încă nu auzisem. M-am grăbit să mă documentez și am aflat că despre istoria orală se vorbeşte (și se scrie) din ce în ce mai mult, ba chiar se ţin cursuri universitare. Nu am rezistat tentației și am notat câteva definiţii ale istoriei orale preluate din literatura americană de specialitate: „îi ajută pe cei ascunşi de istorie să se facă auziţi”, „ne oferă o imagine mai vie a trecutului nostru”; „este un tip de istorie trăită prin experienţe unice, un prilej rar de a vorbi cu istoria faţă în faţă”. În acest caz și jurnalul acestei săptămâni este un fel de „istorie orală”.

Miercuri

Studenții de la regie-montaj, anul II, urmează să prezinte un scenariu inspirat din „Suferințele tânărului Werther” de Goethe. Sunt curios să văd cum vor reuși să-l „teleporteze” în actualitate. Pe Werther îl deprimă imposibilitatea de a descrie, în cuvinte, sentimental dragostei, dar cum vor reuși studenții noștri să-l reprezinte, fiindcă ei urmează să facă un film. „Sunt mulţumit şi fericit, aşadar nu sunt un bun istoric”, zice Werther. Dacă ar fi să-i dăm crezare, 99 la sută din concetățenii noștri ar fi „buni istorici”, deoarece, conform unor sondaje, doar un procent se declară foarte mulțumiți de felul în care trăiesc, adică fericiți.

Am prezentat planul de lucru pe anul 2014 la Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Științe: „Efecte creative ale auto-organizării în scenariul de ficțiune”. E un compartiment dintr-un studiu mai amplu în care încerc să demonstrez existența unor repere științifice ale… creației dramatice. Transferul metodologic și paradigmele interdisciplinare provenite din sinergetică și Teoria sistemelor complexe, identificate în studiile precedente, vor fi testate în raport cu necesitățile practicii creative. În termeni mai accesibili, voi demonstra că opera, chiar de la primele stadii de elaborare, se detașează de autor. Autorul crede că el este cel care creează opera, dar, la rândul ei, și opera îl creează pe autor. Autorul tinde să organizeze opera, iar opera, la rândul ei, se autoorganizează, urmând necesitățile logicii interioare a evoluției unui subiect dramatic. Sinergetica (sau auto-organizarea) se manifestă în cele mai diverse domenii, inclusiv în viața socială. Iată de ce guvernanții care cred că ne organizează și ne mobilizează, de fapt sunt conduși de noi, cei de jos, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Dar e timpul s-o știm.

Joi

Din momentul în care îți propui (sau ți se propune) să faci un jurnal te pomenești în fața unei dileme: să dai prioritate gândurilor sau faptelor? Evenimentelor personale sau celor publice? Ar fi de preferat faptele gândite sau gândurile înfăptuite?

Citesc jurnalul din tinerețe și-mi vine să-l fac ferfeniță de ciudă. Din cauză că pe atunci consideram că prezintă un interes mai mare gândurile, ideile, opiniile mele. Ce greșeală fatală! Gândurile și ideile s-au învechit și și-au pierdut valoarea peste o zi, o săptămână sau un an. Și ce păcat că nu am notat evenimente, situații, întâlniri, întâmplări, care ar fi rămas așa cum au fost și peste un an, și peste un secol. Dar dacă stai strâmb și încerci să judeci drept, ajungi inevitabil să te întrebi: oare câte fapte au fost aclamate, apoi blestemate și câte idei au fost anatemizate ca mai apoi să fie incluse în manualele școlare!? Cum să nu le dai dreptate celor care afirmă că avem un trecut „imprevizibil”? Ca să nu mai vorbim de prezent.

Grație tehnicii moderne, o manifestare literară anterioară devine un eveniment al săptămânii curente. Este vorba de serata de creație a scriitorului Andrei Burac, care a durat două ore, dar am fost nevoit să plec înainte de a lua sfârșit și acum privesc o versiune de 40 de min. Într-o versiune televizată pescuită din Internet. Protagonistul evenimentului literar s-a arătat îngrijorat de problemele care bântuie țara noastră: surparea principiilor morale, schimbarea radicală a modului de viață și a structurii sociale, dar mai ales migrația. I-am împărtășit îngrijorarea, dar i-am mai sugerat că astfel de transformări le oferă scriitorilor noștri subiecte la care nici nu au îndrăznit să viseze. Să ne imaginăm pe-o clipă, pe unde și-ar fi căutat copiii bătrânul din „Ultima lună de toamnă” dacă această nuvelă ar fi fot scrisă astăzi?

A propos, oare pe cine-mi va aduce deseară skype-ul în casă: pe Lenuța din Medison sau pe Mihaela din Saint Louis? Și ce cuvinte românești au mai învățat nepoțeii noștri Danuț, Ariela și Francesca? Când eram tânăr, mă întrebam: oare ce vorbesc părinți despre mine în lipsa mea, le îndreptățesc oare așteptările? Iar acum mă întreb: oare ce vorbesc despre mine în lipsa mea… copiii mei?

Vineri

Alexandru Cazacu, ghitarist în formula legendară a Noroc-ului din anii '70, m-a invitat la o micro-lansare a cărți „ROCKul, „NOROC”-ul & NOI”. Mi-a spus că prietenii lui au cumpărat vreo 40 de exemplare și unii dintre ei și-ar dori un autograf al autorului. O misiune pe cât de plăcută, pe atât de responsabilă, deoarece nu-mi pot permite să scriu cuvinte sau fraze identice unor oameni diferiți. Fiecare așteaptă și merită un mesaj personal. Sper să nu-i dezamăgesc.

Săptămâna aceasta analiștii politici sunt la mare căutare. Fac totalurile anului 2013. Dar nu prea reușesc să ne spună ceva nou. A devenit de bonton să se vorbească în termeni denigratori despre toți și despre toate. Chiar o fac cu o anumită plăcere, cand sadică, când masochistă. Creează impresia că s-au detașat de comunitatea în care își duc existența și se aseamănă tot mai mult cu milionarii rotofei din partidele de stânga, care la televizor luptă, chipurile, pentru interesele poporului truditor, iar în realitatee se plimbă cu limuzine de lux. De fapt, mai bine decât mine a spus-o Andrei Pleșu: „În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei.” Mi-e teamă că spiritul critic al analiștilor noștri ar putea depăși o limită critică, după care se va devaloriza și va înceta să mai slujească unei cauze nobile, pentru că va avea un efect destructiv.

Mă întreb cine ar avea dreptul moral și credibilitatea necesară ca să li se opună, ca să aducă în societate un echilibru moral și spiritual și să ne convingă că multe vor depinde de politicieni, dar și mai multe se vor întâmplă în pofida lor. Că își va spune cuvântul spiritul cetățenesc și instinctul de autoconservare, acea forță vitală care îi permite unei comunități să supraviețuiască în cele mai vitrege împrejurări. Să ne aducă aminte că uneori istoria nu-și poate permite să aștepte până când unele țări își vor promova lideri care să fie și frumoși, și deștepți, și curajoși, și incoruptibili, iată de ce este nevoită să „lucreze” cu cei care sunt. Este important să alegem direcția, iar viteza va depinde de fiecare dintre noi.

În ce mă privește, cred că în anii ce urmează va avea loc un „dialog” permanent dintre așa zisă „logică a procesului politic” și voința cetățenilor, dintre așteptare și nerăbdare, dintre speranța la o „conjunctură geopolitică favorabilă” și necesitatea de a trăi mai bine AZI, AICI, și ACUM. Și sper că în pofida celor puțini care ne conduc, noi, cei mulți, avem o șansă. Mă auziți, domnilor analiști politici?

Azi se încheie primul semestru și de luni începe sesiunea de iarnă. Este un loc comun să se vorbească despre emoțiile și stress-urile studenților, care sunt mereu în criză de timp și nu reușesc să pregătească subiectele pentru examen, dar n-am prea auzit să se vorbească despre emoțiile profesorilor. Păcat! Fiindcă și noi, profesorii, susținem examenele în fața studenților. Tinerii, care se asociază cu viitorul, susțin examene în fața trecutului, iar noi, despre care se crede că aparținem trecutului, susținem examenul în fața viitorului. Ce bine ar fi să obținem note de trecere. Și ei și noi. Și noi și ei…

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG