Linkuri accesibilitate

Etosul revoluțiilor anti-totalitare


Actorul georgian Avtandil Maharadze într-o secvență din „Căința”, filmul lui Tenghiz Abuladze

Actorul georgian Avtandil Maharadze într-o secvență din „Căința”, filmul lui Tenghiz Abuladze

Filmul „Căința” al regizorului Tenghiz Abuladze rămîne un document istoric si estetic fundamental pentru înțelegerea totalitarismelor de orice culoare, a cărui difuzare a simbolizat spargerea carcasei bolșevice.



Filmul „Căința” al regizorului Tenghiz Abuladze ramane un document istoric si estetic fundamental pentru intelegerea totalitarismelor de orice culoare. Atunci cand s-a permis, in 1987, cu acordul lui Gorbaciov, difuzarea filmului in URSS, el a simbolizat spargerea carcasei bolsevice, dinamitarea logocratiei hegemonice si redescoperirea fortei salvatoare a adevarului. Comunismul a fost o ideocratie, a pierit in urma revoltei spiritului.

Revoluțiile din 1989, care au spulberat regimurile comuniste din Europa de Centrală și de Est, au început de fapt mult mai devreme. Ceea ce Papa Ion Paul al II-lea a numit annus mirabilis, anul miraculos, nu avea cum să se întâmple fără schimbările radicale din URSS inițiate și promovate de Mihail Gorbaciov. Volumul lui Leon Aron, Roads to the Temple: Truth, Memory, and Ideas in the Making of the Russian Revolution, 1987-1991, aparut in 2012 la Yale University Press, este o cronică fascinantă a principalelor idei care au generat și inspirat transformarea revoluționară din URSS. Prestigios analist al evoluțiilor sovietice și pot-sovietice, Aron este autorul uneia dintre cele mai importante biografii a lui Elțin și a numeroase articole care examinează cultura politică a Rusiei in secolul XX. Pentru acest autor, ceea ce s-a întâmplat în URSS între 1987 și 1991, a însemnat desființarea tuturor miturilor politice care reprezentau justificarea Leviatanului leninist.

Aron pune accentul în mod judicios pe ceea ce filozoful liberal Sir Isaiah Berlin a numit puterea ideilor. Cu alte cuvinte, forțele materiale, pe care marxismul le-a accentuat ad nauseam, sunt importante, dar nu reprezintă singurul factor, nici măcar unul dintre cei mai importanți, care provoacă revoluțiile politice.

Uniunea Sovietică se afla într-o criză terminală cu mult înainte de 1989, dar această agonie ar fi putut să dureze câteva decenii dacă ideile revoluționare asociate gorbaciovismului nu ar ajuns în prim plan și dacă acestea nu ar fi impus o nouă viziune politică. Aron contrastează revoluția ideologică a lui Gorbaciov cu reformele limitate și neconvingătoare ale lui Hrușciov.

Cele mai importante diferențe între aceste două perioade ale istoriei sovietice pot fi observate la două niveluri: identitatea imperială a Uniunii Sovietice și moștenirea stalinismului. În timp ce Hrușciov a evitat soluții radicale pentru aceste două provocări, Gorbaciov și susținătorii săi au abordat și și-au asumat curajos o reformă fundamentală a ceea ce istoricul Martin Malia a numit partocrația ideocratică – monopolul de partid asupra puterii și ideilor. Homo Sovieticus a fost demascat drept o creație ideologică contrară umanismului clasic.

Principala contribuție a lui Leon Aron în acest volum este recuperarea exemplară a unui întreg univers de idei, năzuințe, valori, emoții și sentimente propus de principalii promotori ai echității istorice, ai deschiderii politice și verticalității morale. Cartea este o superbă arheologie a ceea ce poate fi numit ansamblul simbolic al revoluției lui Gorbaciov. Filozofia glasnostului, a libertății spirituale, s-a dezvoltat de fapt încă dinainte de 1987 prin intermediul scrierilor unor autori interziși precum Alexandr Soljenițîn și Vassili Grossman (despre care Aron scrie cu profundă empatie). Nucleul acestei filozofii a fost opoziția totală împotriva unor minciuni adânc înrădăcinate în sistem care formau fundația insasi a ideologiei sovietice.

Mulți dintre principalii partizani ai lui Gorbaciov au fost intelectuali de partid ale căror itinerarii politice au evoluat de la un atașament originar pentru Stalin și stalinism, la deziluziile și dezgustul față de despotismul birocratic, și, în final, la o sinceră dorință de a schimba sistemul. Este adevărat că gorbacioviștii nu au afirmat aceste lucruri în mod explicit, pretinzând că scopurile lor sunt intra-sistemice. Dar, odată cu escaladarea atacurilor lor împotriva moștenirii staliniste, etosul revoluționar câștiga o mai mare amploare.

Considerat de mulți arhitectul glasnost-ului, Aleksandr Iakovlev este principalul erou al captivantei analize a lui Leon Aron asupra încercărilor de eliminare a miturilor fondatoare din perioada abordată de volumul de față. Veteran al celui de-al doilea război mondial, recrutat de aparatul de propaganda în timpul lui Stalin, Iakovlev a fost într-adevăr un „copil” al Congresului XX al PCUS. Acesta a fost momentul în care Nikita Hrușciov, în februarie 1956, într-o ședință închisă, a dat o lovitură mortală mitului lui Stalin. După acest șoc, Iakovlev a refuzat să accepte necritic linia oficială, cu toate că, timp de decenii, el și-a ținut îndoielile pentru el însuși sau pentru doar cei mai apropriati prieteni ai săi.

În calitate de opozant al direcției din ce în ce mai naționaliste (rusocentrice) a ideologiei sovietice în timpul lui Leonid Brejnev, Iakovlev și-a pierdut postul din cadrul aparatului central de partid și a fost trimis ambasador în Canada. Gorbaciov l-a întâlnit acolo și, odată ajuns la putere, l-a readus la Moscova. Iakovlev a devenit principalul ideolog al noii conduceri și, în această calitate, a fost determinant în extraordinara liberalizare a vieții culturale.

S-a înconjurat cu alți intelectuali de partid, dintre care mulți lucraseră anterior la Praga în comitetul editorial al revistei internaționale „World Marxist Review” (ediția în limba rusă, ca si aceea in romaneste, purta titlul „Probleme ale păcii și socialismului”). Aceștia au fost contaminați de idei neo-marxiste, revizioniste, mai ales cele care acordau un loc central demnității individului și universalității drepturilor omului. In mod cert cel mai anti-stalinist dintre toți membrii anturajului lui Gorbaciov, Iakovlev a sprijinit și promovat principiile de-bolșevizării, de-ideologizării și democratizării. El a devenit astfel marele inamic al conservatorilor din partid.

În anii următori, după prăbușirea URSS, a fost autorul unei serii de volume care constituie un rechizitoriu devastator privind criminalitatea leninismului. A scris prefața ediției în limba rusă a „Cărții negre a comunismului” și a prezidat Comisia de Reabilitare a Victimelor Terorii.

Volumul lui Aron este, mai presus de orice, un studiu al ideilor democratice care au erodat edificiul sovietic în timpul revoluției gorbacioviste. Printre aceste idei cea mai importantă a fost redescoperirea libertății umane ca valoare universală non-negociabilă. Nu mai putin semnificativ a fost accentul pus pe statul de drept. Pentru mai mult de șapte decenii experimentul utopic sovietic a fost bazat pe duplicitate, obediență, conformism, frică, suspiciune și ipocrizie. Această dezastruoasă realitate morală a generat în mod exponențial cinism, demoralizare și disperare. Titlul volumului provine din filmul lui Tenghiz Abuladze, „Căința”. Principala temă a acestei capodopere cinematografice este salvarea umană. Expierea este imposibilă fără regret, fără asumarea greșelilor trecutului. Democrația și memoria sunt inseparabile.



Dacă indivizii și-au pierdut busola morală, ei nu vor fi capabili să găsească drumul către templu. Ei vor fi, ca să îl parafrazez pe poetul polonez Aleksander Wat, copii în ceață. Bărbații și femeile implicați în revoluția rusă, acest eveniment de importantă mondială analizat cu atâta finețe de Leon Aron, au căutat o busola morala și au găsit-o. În pofida evoluțiilor de după 1991, cu toate dezamăgirile, frustrarile și exasperările ce nu pot fi ignorate, este dincolo de orice îndoială că a existat ceva sublim în redescoperirea libertății, demnității și onoarei. Volumul lui Leon Aron reușește cu succes să recreeze etosul a ceea ce Hannah Arendt a numit tezaurul pierdut al tradiției revoluționare.
XS
SM
MD
LG