Linkuri accesibilitate

Un jurnal săptămînal îndoliat: Angela Stafii.



Luni

Săptămîna începe cu două motive: bugetul pe programe și cuvintele mamei – nu mă lăsa singură. Încerc să mă concentrez asupra formulării indicatorilor de performanță. Asta pentru a demonstra cam de ce ar trebui statul să cheltuiască bani pentru diaspora și cum putem noi, ca birou, contribui la dezvoltarea țării și reforme. Stau cu capul în foi și computer.

Se aude fratele meu, emigrat de ani buni în Canada. Vorbim despre cum este să fii cetățean al unui stat social și de ce Canada nu are grădinițe atît de bune ca la noi. Și cum diferă sistemul educațional. Vorbim despre bacalaureat și cum se copiază la noi și nu se copiază la ei.

În camera vecină e tata. De astăzi nu mai vorbește. Are un fel de licăr ciudat în ochi, de parcă ar dansa, dar nu îl lasă durerea.

Seara mă duc să mă uit la apus. La Nemțeni apusul este deosebit. Poate datorită copilăriei sau a cerului. Între timp citesc mesaje despre programul Dor, pe care l-am lansat recent. Unele dintre ele sună redundant. Dar asta permite pregătirea eficientă a taberei de vară. Abia aștept să ajung în august. Vor fi multe de făcut. De învățat. De evaluat.

Marți

Încep să lucrez dimineața. Nu găsesc prima frază. Poate pentru că e tata alături. Mama nu se mișcă de lîngă el a treia zi. Nici nu doarme. Închid capacul de la laptop. Azi stau cu tata, îmi spun. La un moment dat, respirația lui devine grea, nu mai are aer și e speriat. Sau este impresia mea. Nu știu. Nu mai știu nimic. Încerc să nu fiu eu speriată, să fiu tare, așa cum îmi spuneau oamenii dragi. Mă gîndesc că nu îl pot ajuta. și eu și mama. Un fel de disperare continuă, legată de căutare de soluții. La un moment dat am speranța falsă că se poate face ceva. Mintea bubuie. Inima bubuie. Totul bubuie. Ochii lui tata se îndreaptă spre stînga, apoi la noi. Îl mîngîi pe față, îi pun mîinile reci pe frunte și pe obraji. Tata, îi spun, este lumină acolo? Îndreaptă-te spre lumină, - repet și eu ce am auzit prin tot felul de taverne sau cărți. Tata schițează un gest – nu e nimeni acolo, înțeleg.

Hm.. filosoful din mine se bate cu fiica. Interesul pentru moarte în sine și sentimentele pentru tata se iau la trîntă. Realizez că dacă nu sunt eu liniștită, nu pot să îl ajut. Nici pe el, nici pe mama. Stau alături și îi citesc. Pentru prima oară în viață el nu răspunde. Urmează un schimb de priviri. Se rezolvă toate neînțelegerile dintre noi. Vorbim cu ochii. Îi spun că vom avea grijă de mama. Apoi ne face din mînă și...moare. 4.45. Un fel de pa foarte straniu. De parcă mâine ar veni înapoi. Am nevoie urgentă de un apus.

Miercuri

Toată ziua e în pregătiri de înmormîntare. Îmi reconfirm ideea că ritualul acesta este necesar, pentru că nu te lasă să îți trăiești durerea. Simt un soi de aer trist și greu, care mă învăluie. Seara vine lumea să îl vadă. Tot felul de discuții. Cel mai des aud – fiți tari. Nu înțeleg de ce să fim tari. Simt prezența tatei peste tot. Realizez că am fost cuconița tatei tot timpul. Am noroc de apus. Mă miră tradiția de a veni în vizită la răposat cu o sticlă de vin. Vin mulți mulți oameni. Unii pe care nu îi mai cunosc. Alții care se mîndresc pentru că m-au auzit la radio sau televizor. Mama le povestește cît de mîndru era tata de copiii lui. Și de faptul că are o fată deșteaptă. În sate comunitățile se crează altfel. O mulțime de vecini și nu numai își propun ajutorul. Devine cald și comod acasă. La țară oamenii au rămas la fel de buni și frumoși.

Nu mai știu ce se întîmplă la Chișinău. Habar nu am de știri. Deschid Biblia și citesc: har și pace vouă. Tata îmi mîngîie obrajii. Caut un apus.

Joi

Mă trezesc cu lacrimi în gît. Nu știu cum să scap de ele. Astăzi este cea mai grea zi. După inundații satul nou a fost amplasat pe deal. E o oază de case europene, cochete, aranjate frumos în rînd și cu flori în fața gardului. Anul trecut tata lucra la beci. Se planifica construcția unui drum, care să lege satul nou de șosea. Vroiau să îl facă pe centură. Tocmai venise Filat să monitorizeze construcția drumului. Pentru că tata era pe afară, a decis să vorbească cu el despre drum. I-a explicat că drumul trebuie să lege satul nou de cel vechi, și să meargă prin centrul satului. Filat a spus bine. Și a promis că la toamna viitoare vine să bea cu tata vin în beciul nou.

Astăzi tata a fost dus pe drumul lui Filat. Prin centru, spre biserică. Am fost parte a ritualului fără a căua explicații. Soarele îl încălzea și atingerile dădeau senzația că tata e viu și doarme. Asta m-a ajutat să îl simt încă aproape. La cimitir, cînd au pus capacul am simțit definitiv că acolo e doar un corp, care nu mai are niciun rost. Și că tăticul meu e acasă, la umbră. Ne așteaptă cu bere.

Vineri

Săptămîna a fost plină de trăiri. În minte e privirea albastră de dinainte și apusul de după. Plus ritualul de trecere. Dacă încerc să gîndesc ce s-a întîmplat, îmi scapă trăirea unei dureri de tip nou. Am început cu cîtva timp în urmă Intermitențele morții ale lui Saramago. Nu mai vreau să o închei. Știu ce înseamnă agonia momentului așteptării și pacea și liniștea care vin după.

Mi-e dor de colegii de la BRD. Dor de echipa, care are ochii luminoși și plini de speranță. Pe lîngă toate, am înțeles săptămîna aceasta că oamenii pot fi alături, chiar dacă nu sunt. Că a fi un filosof practician înseamnă și a ști să pregătești omul de moarte. Așa cum spuneau anticii.

Mai am de învățat.

*Angela Stafii, s-a născut la 2 decembrie 1973 în orașul Cahul. Absolventă de filosofie și comunicare, a elaborat o teză de doctorat în domeniul filosofiei aplicate. Începînd cu 1995 pînă în 2011 a activat în calitate de lector și conferențiar universitar la Universitatea de Stat din Moldova. Între timp și-a dezvoltat, prin formare continuă, abilitățile de coach personal și filosof practician. Din 2011 lucrează pentru Guvernul Republicii Moldova în domeniul politicilor publice. Din 2013 este manager de programe la Biroul pentru Relații cu Diaspora.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG