Curtea Constituţională a Republicii Moldova a anulat Legea care interzicea afişarea în public a simbolurilor comuniste şi promovarea ideologiilor totalitare. Hotărîrea Curţii a dat dreptate sesiszării înaintate de Partidul Comuniştilor din Moldova care a susţinut că interdicţia e un act de răzbunare politică al partidelor fostei majoritatăţi parlamentare pro-europene. În acest fel, ia sfîrşit, după mai puţin de un an de aplicare în Republica Moldova, o iniţiativă care a fost provocat dispute juridico-istorice de la un cap la altul al Europei.
Problema simbolurilor comuniste a fost, de cele mai multe ori, parte a disputelor referitoare la simbolurile regimurilor totalitare, iar asta a însemnat conjugarea cu simbolurile naziste. Dusă în acest fel, discuţia e complicată şi, s-ar putea spune, pierde din forţa argumentului. Nu pentru că simbolurile naziste ar fi cu ceva mai acceptabile sau mai inacceptabile decît simbolurile comuniste ci pentru că o asemenea asociere duce, imediat, la echivalarea nazismului şi comunismului.
Din păcate şi în ciuda bunelor inenţii ale majorităţii promotorilor acestei echivalenţe, semnul de egalitate aşezat între nazism şi comunism ascunde două secrete vinovate. Mai întîi, o referinţă implicită la abuzul de holocaust. Oricît, i-ar răni această afirmaţie pe anti-comunişti, cuplarea comunismului şi nazismului duce la relativizarea Holocaustului care devine, dintr-o dată, o crimă comparabilă. Explicaţiile şi argumentele nu îşi au locul.
Holocaustul nu poate suferi comparaţie şi oricine a reuşit să se apropie fără prejudecăţi de istoria Holocaustului nu va accepta nuanţe şi paranteze. Asta nu înseamnă că ororile comunismului nu sînt, la rîndul lor, o realitate istorică de unicitate absolută. Întrebarea e, în consecinţă: la ce bun comparaţia între două concretizări absolute ale răului? Singurul rezultat e diminuarea fiecăreia din cele două tragedii şi, în plus, banalizarea involuntară a istoriei în genere.
A doua slăbiciune vinovată a acestei comparaţii vine din sugestia pe care o lasă în urmă anticomuniştii care insistă pentru cuplarea comunismului şi a nazismului. Oricîte argumente ar găsi în favoarea acestei asocieri, anticomuniştii apar ca promotori ai unei formule care nu poate sta singură în picioare şi are nevoie de un pilon suplimentar. Comunismul nu are nevoie de adjuvanţi. Bilanţul monstruos al acestei doctrine seducătoare şi însîngerate vorbeşte singur.
De ce ar trebui, totuşi, să ne mai emoţionăm şi reacţionăm la acest fel de teme? În fond, comunismul a fost învins, iar generaţiile care nu au trăit nici o zi într-un regim comunist vor rămîne, într-un viitor nu foarte depărtat, singure cu experienţa sau, mai bine zis, cu lipsa lor de experienţă. În plus, aşa cum se spune adesea, asemenea lucruri nu mai au priză. La ce bun să dezgropăm morţii? Acest argument merită mai multă atenţie decît primeşte deobicei.