România avansează. Grad cu grad, diverşi demnitari îşi descoperă demnitatea militară sau academică. Fiecare alternanţă la putere este o rotaţie a platoului cu gratificaţii către cei care trebuie să-şi umple gura, buzunarele şi pieptul uniformelor de partid nu numai cu mierea bugetului, ci şi cu diplomele, gradele, decoraţiile, medaliile şi stelele pentru ei ridicate la cer.
Principalul distribuitor de stele este preşedintele Băsescu care a premiat astfel diverşi eroi ai luptei cu duşmanul intern. E drept că aceştia au devenit generalii unei armate moarte, desfiinţate, de carton, însă când îşi perie uniformele o fac servili şi plini de tandreţea pe care o simt faţă de comandantul lor suprem.
Pentru mulţi dintre ei avansarea în grad este un semn de înnobilare, un mod de a căpăta sens, de a se încadra în marea ordine a firii. Este valabil şi pentru listele secrete cu super-eroi care, după ce îşi îndeplinesc la lumina zilei îndatoririle de slujbaşi mărunţi sau propagandişti de partid, pleacă în misiuni de trei stele, dedicând intimitatea nopţilor partidului şi marelui conducător. Era inevitabil, dacă ţinem cont de iubirea nedisimulată pe care o au cârmaciul şi vâslaşii săi pentru serviciile secrete. S-a spus, nu odată, că presa câtă şi cum mai e, organizaţiile nonguvernamentale şi viaţa publică s-au umplut de superagenţi, trimişi să ne schimbe viziunea despre viaţă, să ne facă să trăim bine. Nu sunt cunoscute nume, dar dacă urmărim aburii de fum vom vedea că sunt scoşi mereu de câte o stea pitică a galaxiei la putere. În armata partidului, fiecare soldat are în raniţa Vuitton câte un baston cu cristale Swarovski, că nu se ştie când şi de ce are nevoie de el.
Este valabil şi pentru diverşi politruci cărora marile victorii ale campaniilor electorale le-au pus trese noi pe umeri. Chiar dacă tonul iubitor cu care şi-au vrăjit alegătorii capătă, în vreme, o asprime cazonă şi o plictiseală superioară. De ce se joacă şi acum politicienii cu soldăţeii de plumb?
În primul rând, armata şi zona academică sunt două domenii în care respectul şi realizările par garantate, ireversibile şi imortale, indiferent de modul în care au fost obţinute. Or, într-o lume în care totul curge e bine să bălteşti undeva, e semn că ţi-a găsit stabilitatea. Deşi destructurată, devenită aproape simbolică, armata continuă să conducă în topul respectului şi iubirii populare. Lista avansărilor făcute pe sub masă de fostul ministru al apărării şi devoalată de presă este trunchiată şi ascunde avansările politrucilor din coaliţia la putere. Nu-l suspectăm pe dl Oprea de echidistanţă, ci de fler politic. Şi pare să nu fie o întâmplare că, până să-l compromită pe fostul ministru al apărării, lista secretă a avansărilor a acoperit cu o perdea de fum începutul muşamalizării prezumtivului plagiat cu care şi-ar fi cucerit titlul de doctor dl. Victor Ponta.
Nu e greu să descoperi, după o scurtă investigaţie prin biografiile politicienilor şi demnitarilor, că momentul în care au ajuns cumva în apropierea puterii le-a schimbat viaţa. Mulţi dintre ei şi-au abandonat partenerii de viaţă în schimbul unei oferte cu silicoane recent asamblate, şi-au cedat apartamentul din periferie cu altul într-o zonă rezidenţială sau cu o vilă pe strada Mihăileanu, maşina rablagită şi ruginită cu supermotoare şi yachturi şi, nu în ultimul rând, şi-au îmbunătăţit nivelul de studii şi cota academică.
E drept, mişună plagiatorii şi impostorii, dar suntem probabil ţara în care gradele doctorale s-au democratizat cel mai mult şi au ajuns un obiect de schimb comun. Şi nu mă refer la zecile de firme, persoane şi organizaţii de care e plin internetul, gata să-şi pună puterea de compilaţie în slujba cetăţeanului de rând cu ceva putere financiară, ci la mecanismele instituţionale care creează parcă natural mediul propice plagiatului, compilării şi imposturii.
Din însemne ale excelenţei profesionale, ale fanteziei şi viziunii creatoare, doctoratul şi masteratul au devenit nişte formalităţi care trebuie bifate în biografie şi pe cărţile de vizită. În spatele acestor aspiraţii educaţionale se ascunde credinţa că da, într-adevăr, cantitatea va fi, după un nivel specific, convertită în calitate. Chiar dacă în viaţa de zi cu zi detestă sau ignoră educaţia, dând mostre de colosală prostie şi obtuzitate, demnitarii şi politicienii şi-au agăţat în biografii lungi liste cu facultăţi, cursuri postuniversitare şi titluri academice, cărţi şi studii (plicticoase încă din titlurile greu de pronunţat) tipărite la edituri obscure. Un paradox, aşadar, venit din lumea celor în care domneşte nu meritocraţia, ci slugărnicia.
Atâta acumulare de ştiinţă şi energie te lasă perplex. Greu de ştiut când ar fi avut timpul fizic să culeagă toate aceste palme academice, deşi mulţi le merită cu prisosinţă, însă cine stăpâneşte stelele stăpâneşte şi timpul. Cum s-au putut prezenta la cursuri, când şi-au redactat tezele complementare, când s-au pregătit pentru examene, când şi-au parcurs biografia, au conceput structura lucrării, au selectat grâul de neghină şi şi-au redactat fişele? O nouă probă că, în România, puterile statului sunt paranormale. Iar sistemul de achiziţionare de titluri este permisiv. Este suficient să fi terminat cea mai umilă facultate şi poţi deveni un aspirator de titluri.
Mulţi dintre demnitarii noştri s-au reorientat şi au susţinut şi câte patru-cinci masterate pe diverse teme, de la cultivarea dovlecilor la managementul administraţiei publice, chiar dacă ei au terminat ştiinţele inginereşti, dreptul sau asistenţă socială. În acesta cazuri, nici măcar subiectul doctoral nu mai are prea mult de-a face cu pregătirea universitară, cu toate că lucrarea doctorală ar trebui să fie o încununare a cercetării, a muncii în domeniu, a studiului de zi cu zi, vreme de ani. Să ne mirăm că multe lucrări de doctorat nu doar că sunt apă de ploaie, dar sunt nişte gropi pline de moloz intertextual, rezultate dintr-o digestie incompletă, că sunt pline de reziduuri şi de resturi descompletate? În cel mai bun caz, sunt transcrieri pe genunchi, ale altor cărţi din domeniu, dacă nu sunt producţia acestui Bollywood academic infatigabil care este internetul.
Masteratul şi doctoratul s-au transformat şi ele în gratificaţii iar cei care le primesc, mai ales cei care beneficiază de ele excesiv, sunt şi ei generalii unei armate intelectuale moarte. Probabil că numărul de titluri academice este invers proporţional cu valoarea academică a celor care le primesc iar multitudinea politicienilor care se dau în vânt după aşa ceva sunt principalul factor de devalorizare şi degradare a distinciilor universitare.
Plagiatul este, probabil, un rău minor, pentru că poate fi descoperit relativ repede. Ce ne facem însă, cu cei care şi-au meşterit monştrii doctorali din organe furate din alte opere? Ce ne facem cu cei care s-au învăţat minte şi fac operaţii estetice pe textele furate, desfigurându-le până la desfiinţare, sau cu cei care fură „doar” idei? Ce ne facem cu lucrările care, corecte din punct de vedere formal, cu citate şi note de subsol, sunt o plăsmuire şcolărească de om care încearcă să se alfabetizeze la locul de muncă, meşterind o lucrare înghiţită de uitare pe măsură ce este scrisă. Ce ne facem cu profesorii care conduc aceste doctorate şi girează nu numai amatorismul sau superficialitate, ci tâlhăriile intelectuale, impostura şi escrocarea ideilor? Sau cu comisiile de catedră ori de atestare doctorală care îşi dau aprobarea pentru asemenea lucrări?
Cu toţi sunt prinşi în această industrie a gratificaţiei şi lucrează cu motoarele la roşu pentru a mulţumi foamea de diplome a clasei politice.
Universităţile publice şi private au intrat nu odată în complicităţi periculoase cu puternicii zilei, asigurându-le nu doar galoanele şi stelele de generali ai bibliotecilor, ci şi solide fotolii profesorale, oferindu-le beneficiarilor nu doar autoritate instituţională, ci şi una intelectuală. Este un sistem care funcţionează de generaţii şi singurul fel prin care ar putea fi vindecat este reevaluarea lui din temelii, pe-alocuri cu aruncătorul de flăcări.
Noul ministru al apărării promite că va analiza listele cu avansări în grad făcute pe sub mână. Universităţile păstrează o tăcere suspectă în privinţa doctorilor second-hand. Reevaluarea mediului academic conform criteriilor competenţei, moralităţii şi integrităţii profesionale ar putea ridica în aer agenţi patogeni deocamdată prăfuiţi în arhive şi biblioteci. Mulţi profesori şi academicieni s-ar gripa. Multe metereze de hârtie s-ar prăbuşi. Mulţi generali ar fi degradaţi. Şi mulţi dintre doctorii noştri nu ar putea fi nici măcar felceri într-un asemenea război.
Cazul lui Adrian Năstase, jurist supertitrat, conducător de doctorate şi mare violator de legi, un artist al obstrucţionării justiţiei chiar şi cu glonţul de pe ţeavă, amator şi personaj de poveşti vânătoreşti este doar ultimul dintr-o lungă serie de doctori malefici care au dominat ţara lui Dracula. Unii, ca Emil Boc, sunt specialiştii în drept constituţional cu cele mai multe decizii nefavorabile din partea Curţii Constituţionale, alţii s-au remarcat prin neprofesionalism şi impostură, umplând arhiva CEDO cu dosarele acţiunilor lor prosteşti şi bugetul cu găurile daunelor. Cu toţii sunt însă emuli ai primilor politruci care şi-au cucerit titlurile academice cu forţa pumnului: familia Ceauşescu.
