„Un impostor ieftin, al cărui suflet atârnă chiar mai uşor decît vorbele furate de el, mi-a şters numele de pe un text pe care i-l împrumutasem şi l-a răspîndit în numele lui, neluând în seamă faptul că cei ce îl cunoşteau personal rîdeau de atîta pretenție. Dumnezeu, însă, l-a scos de pe lista celor care pot aştepta mângâiere în ceasul spaimei“... aşa scria pe la anul 1000 un mistic persan, Hujviri, în tratatul său intitulat Dezvăluirea Celor Ascunse... dovadă că furtul intelectual a existat dintotdeauna. De altfel, termenul însuşi de plagiat vine din antichitate, de la poetul Martial, care l-a folosit pentru prima oară metaforic, el însemnând la origine „a jefui“.
În viața politica şi culturală contemporană, regula nescrisă a plagiatului este: eşti dovedit - dispari. Aşa s-a intamplat chiar anul acesta cu preşedintele Ungariei Pál Schmitt, dovedit ca furase părți întregi din lucrarea sa de doctorat. Tot aşa a demisionat anul trecut, din toate funcțiile sale politice, una din cele mai strălucite figuri ale vieții politice germane, tânărul ministru al apărarii Karl-Theodor zu Guttenberg, dovedit ca şi-a plagiat lucrarea de doctorat (pe deasupra avînd un asemenea nume: Guttenberg).
În mediile academice de pretutindeni, plagiatul pune capăt definitiv unei cariere. În politica, lucrurile sînt mai complexe. Vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden, a fost dovedit de plagiat pe vremea când îşi făcea doctoratul şi s-a apărat afirmând că nu cunoştea regulile folosirii ghilimelelor (precum premierul român Victor Ponta astăzi), însă e vorba aici de anii 60, de epoca de dinaintea internetului şi a generalizării standardelor universitare. Plagiatul din tinerețe nu i-a dăunat mai târziu şi astăzi Joe Biden e unul din cei mai influenți oameni de pe planetă şi, teoretic, omul care i-ar lua locul lui Obama în caz de deces subit al preşedintelui.
Unii istorici moderni au pretins că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său... Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.
În viața politica şi culturală contemporană, regula nescrisă a plagiatului este: eşti dovedit - dispari. Aşa s-a intamplat chiar anul acesta cu preşedintele Ungariei Pál Schmitt, dovedit ca furase părți întregi din lucrarea sa de doctorat. Tot aşa a demisionat anul trecut, din toate funcțiile sale politice, una din cele mai strălucite figuri ale vieții politice germane, tânărul ministru al apărarii Karl-Theodor zu Guttenberg, dovedit ca şi-a plagiat lucrarea de doctorat (pe deasupra avînd un asemenea nume: Guttenberg).
În mediile academice de pretutindeni, plagiatul pune capăt definitiv unei cariere. În politica, lucrurile sînt mai complexe. Vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden, a fost dovedit de plagiat pe vremea când îşi făcea doctoratul şi s-a apărat afirmând că nu cunoştea regulile folosirii ghilimelelor (precum premierul român Victor Ponta astăzi), însă e vorba aici de anii 60, de epoca de dinaintea internetului şi a generalizării standardelor universitare. Plagiatul din tinerețe nu i-a dăunat mai târziu şi astăzi Joe Biden e unul din cei mai influenți oameni de pe planetă şi, teoretic, omul care i-ar lua locul lui Obama în caz de deces subit al preşedintelui.
Unii istorici moderni au pretins că atitudinea reprobatoare vizavi de plagiat ar fi recentă şi că în trecutul clasic ideile pluteau în aer şi că ar fi fost absolut natural pentru oricine să preia hălci de text din scriiturile altora şi să le publice sub numele său... Nimic mai neadevărat, pentru că altminteri toate cărțile din perioada pre-modernă ar fi putut fi tipărite fără titlu de autor şi, pe de altă parte, nici n-am înțelege astăzi de ce a fost nevoie, de la Renaştere încoace, de protecție regală şi juridică pentru a asigura copyrightul cărților tipărite.
