De la dispariția Uniunii Sovietice, Rusia a încercat să se alăture tuturor organizațiilor internaționale importante. A optat pentru Grupul celor 8 (G8), pentru grupul BRICS (Brazilia, India, China, şi din 2011 Africa de Sud), şi pentru Grupul celor 20 (G20). Dar nu a avut un prea mare succes în nici unul din ele, şi are nevoie să-şi regândească prioritățile, iar o relație mai apropiată de Uniunea Europeană ar avea mai mult sens, scrie Anders Åslund de la Institutul Peterson pentru Economie Internațională, în ziarul "Moscow Times”. Vă prezentăm acest articol în traducerea şi adaptarea lui Lucian Ştefănescu.
Una din marile ambiții atât ale lui Mihail Gorbaciob cât şi ale lui Boris Elțân a fost intrarea în G8. Preşedintele rus participă la fiecare summit anual G7 din iulie 1991, când Gorbaciov a fost invitat să-i întâlnească pe liderii G7 la summitul lor de la Londra. Dar după ce organizația s-a transformat în G8, după intrarea Rusiei, dezamăgirile au fost constante, pentru că Rusia a fost tot timpul ținută la distanță. În 1997, lui Elțân i s-a permis să participe la jumătate de summit, iar în 1997 la întregul summit. Dar abia în 2003 Rusia a putut lua parte la pregătiorea tututor documentelor. În 2006 a găzduit summitul G8 la St. Petersburg. Însă şi azi Rusia e exclusă de la reuniunile miniştrilor de finanțe şi ale guvernatorilor băncilor centrale din țările G7.
La începutul anilor '90, G7 considera că Rusia e democratică, dar prea fragilă economic pentru a se califica drept membru deplin. În anii 2000, Rusia a avansat din punct de vedere democratic, dar nu mai e recunoscută drept democratică. Potrivit Fondului Monetar Internațional, în 2011 Rusia era pe locul şase în topul celor mai avansate economii din lume în ce priveşte puterea de cumpărare, şi pe locul nouă la prețurile curente. Cu toate acestea, dorința Occidentului de a se arăta binevoitor față de Rusia s-a veştejit.
G7 nu mai e nici el atractiv. Proasta sa conducere în domeniul fiscal a fost scoasă la lumină, şi aproape că s-a oprit în loc de la declanşarea crizei financiare globale în 2008. Pretenția că gestionează economia lumii nu mai are acoperire, iar summiturile G8 din ultima decadă nu au dus la nimic. Rusia are puține motive să accepte noi umilințe din partea G7.
În căutarea unui parteneriat mai relevant, Rusia a fost atrasă de BRIC, un termen inventat de Jim O'Neill de la Goldman Sachs în 2001. Atractivitatea acestui grup a constat în faptul că țările membre erau economii în dezvoltare, cu o viteză de creştere mai mare decât G7. În plus, erau responsabile din punct de vedere fiscal. BRIC avea un aer de modernitate, în timp ce G8 devenea din ce în ce mai inert.
BRIC a avut însă şi o atracție negativă pentru liderii ruşi. Pe măsură ce regimul din Rusia devenea din ce în ce mai corupt şi mai autoritar în al doilea mandat prezidențial al lui Vladimir Putin din 2004-08, acesta a găsit că e preferabil să facă afaceri cu China, al cărei regim era aproape la fel de corupt, şi încă şi mai autoritar. În iulie 2009, Rusia a organizat primul summit BRIC ca atare la Ekaterinburg.
Dar dezamăgirile Rusiei legate de BRIC începuseră deja. Aşa cum a spus odată Anatoli Adamişin, fost adjunct al ministrului rus de externe: „Rusia a refuzat dă devină partenerul mai mic al Statelor Unite. A devenit în schimb partenerul mai mic al Chinei.” Rusia a pierdut în „greutate” în comparație cu mult mai populatele China, India şi chiar Brazilia.
În al doilea mandat al său, Putin a vorbit mai favorabil despre China. Dar totul s-a schimbat odată cu războiului Rusiei cu Georgia din august 2008. În mod cu totul inexplicabil, Putin s-a aşteptat la sprijin din partea Chinei, chiar dacă una din dogmele politicii externe de la Beijing e respingerea oricărui fel de separatism. La o reuniune a Organizației de Cooperare de la Shanghai care a avut loc imediat după război, China s-a opus recunoaşterii de către Rusia a Abhaziei şi Osetiei de Sud, şi a încurajat toate țările din Asia Centrală să se opună şi ele. Dintr-o dată, laudele publice ale lui Putin la adresa Chinei au încetat.
Criza financiară globală a adus cu sine o altă ruşine. În septembrie 2008, Putin a numit Rusia un „refugiu sigur” în fața crizei, nedându-şi seama cât de puternic îi vor lovi țara căderea prețurilor la materiile prime şi expunerea financiară internațională a sectorului corporatist din Rusia. Produsul Intern Brut din Rusia a scăzut cu 7,8 la sută în 2009, mai mult decât în orice alt stat membru G20, în timp ce economia Chinei şi cea a Indiei au prosperat, iar cea a Braziliei doar a stagnat.
Nici calitatea de membru în G20 nu i-a dat mari avantaje Rusiei, pentru că era un membru marginal în G8, şi țara cu cel mai mic număr de locuitori din BRIC. În mod cu totul nediplomatic şi umilitor, premierul de atunci al Marii Britanii Gordon Brown a tratat Rusia ca pe o țară de rangul doi, la summitul G20 organizat la Londra în aprilie 2009.
Cu toate acestea, Rusia a beneficiat de o îmbunătățire substanțială a relațiilor sale internaționale între noiembrie 2008 (când agresiunea în Georgia începea să se şteargă din atenția internațională) şi septembrie 2001 (când Putin şi-a anunțat intenția de a reveni la preşedinție). „Resetarea” cu Statele Unite a dus la câteva acorduri bilaterale noi, cel mai notabil fiind noul tratat START. Rusia şi-a îmbunătățit de asemenea relațiile cu multe alte țări, între care Polonia şi cele trei state baltice. În decembrie 2001, Rusia a fost acceptată în Organizația Mondială a Comerțului.
Multe din aceste realizări s-au datorat sprintenelii diplomatice a preşedintelui Dmitri Medvedev.
Putin, însă, e cunoscut pentru insultele sale grosolane, şi a revenit la tradiționala campanie anti-americană în cursa sa pentru un al treilea mandat la Kremlin.
Ar fi păcat ca Putin să irosească potențialul politicii externe a Rusiei. Țara are o mulțime de pârghii în relațiile internaționale, în special pentru că are cel mai mare teritoriu, cea mai mare producție de energie, arme nucleare şi o economie de mari dimensiuni. Ce vrea guvernul rus să obțină de pe urma politicii sale externe? Țara nu se află în fața vreunei amenințări externe în viitorul previzibil.
Accesul la piețe este important, iar Rusia face comerț în primul rând cu Europa. Cheia pentru un parteneriat de la egal la egal e identificarea. Aşa cum spunea Putin în octombrie 2011, poporul rus este „adâncit în cultura europeană”; Putin şi-a anunțat intenția de a „înființa o zonă de comerț liber cu Uniunea Europeană”. Rusia are nevoie acum cel mai mult de dezvoltarea unei bune guvernări şi a statului de drept.
Uniunea Europeană ştie cum să construiască astfel de instituții. A făcut asta în cele mai noi 10 state membre, printr-o tehnică de îngenmănare a agențiilor de stat din vechile şi noile țări membre. Rusia poate beneficia de pe urma abilităților Uniunii Europene. Uniunea Europeană este deschisă unui acord de liber schimb cu Rusia care să aibă un substanțial conținut instituțional. Este şi piața de export dominantă a Rusiei. Iar pe agendă se află o înțelegere privind liberalizarea regimlui de vize, care ar fi enorm de populară pentru ruşi.
Ca țară dezvoltată, Rusia trebuie să țintească mai sus de nivelul BRICS, care de altfel e mult mai puțin dezvoltat, în anumite privințe. Rusia ar trebui să se concentreze asupra Uniunii Europene ca partener egal mai ambițios. Cu toate acestea, Rusia este şi trebuie să rămână mai dinamică decât Uniunea Europeană pentru că e în continuare mai puțin dezvoltată economic.
Una din marile ambiții atât ale lui Mihail Gorbaciob cât şi ale lui Boris Elțân a fost intrarea în G8. Preşedintele rus participă la fiecare summit anual G7 din iulie 1991, când Gorbaciov a fost invitat să-i întâlnească pe liderii G7 la summitul lor de la Londra. Dar după ce organizația s-a transformat în G8, după intrarea Rusiei, dezamăgirile au fost constante, pentru că Rusia a fost tot timpul ținută la distanță. În 1997, lui Elțân i s-a permis să participe la jumătate de summit, iar în 1997 la întregul summit. Dar abia în 2003 Rusia a putut lua parte la pregătiorea tututor documentelor. În 2006 a găzduit summitul G8 la St. Petersburg. Însă şi azi Rusia e exclusă de la reuniunile miniştrilor de finanțe şi ale guvernatorilor băncilor centrale din țările G7.
La începutul anilor '90, G7 considera că Rusia e democratică, dar prea fragilă economic pentru a se califica drept membru deplin. În anii 2000, Rusia a avansat din punct de vedere democratic, dar nu mai e recunoscută drept democratică. Potrivit Fondului Monetar Internațional, în 2011 Rusia era pe locul şase în topul celor mai avansate economii din lume în ce priveşte puterea de cumpărare, şi pe locul nouă la prețurile curente. Cu toate acestea, dorința Occidentului de a se arăta binevoitor față de Rusia s-a veştejit.
G7 nu mai e nici el atractiv. Proasta sa conducere în domeniul fiscal a fost scoasă la lumină, şi aproape că s-a oprit în loc de la declanşarea crizei financiare globale în 2008. Pretenția că gestionează economia lumii nu mai are acoperire, iar summiturile G8 din ultima decadă nu au dus la nimic. Rusia are puține motive să accepte noi umilințe din partea G7.
În căutarea unui parteneriat mai relevant, Rusia a fost atrasă de BRIC, un termen inventat de Jim O'Neill de la Goldman Sachs în 2001. Atractivitatea acestui grup a constat în faptul că țările membre erau economii în dezvoltare, cu o viteză de creştere mai mare decât G7. În plus, erau responsabile din punct de vedere fiscal. BRIC avea un aer de modernitate, în timp ce G8 devenea din ce în ce mai inert.
BRIC a avut însă şi o atracție negativă pentru liderii ruşi. Pe măsură ce regimul din Rusia devenea din ce în ce mai corupt şi mai autoritar în al doilea mandat prezidențial al lui Vladimir Putin din 2004-08, acesta a găsit că e preferabil să facă afaceri cu China, al cărei regim era aproape la fel de corupt, şi încă şi mai autoritar. În iulie 2009, Rusia a organizat primul summit BRIC ca atare la Ekaterinburg.
Dar dezamăgirile Rusiei legate de BRIC începuseră deja. Aşa cum a spus odată Anatoli Adamişin, fost adjunct al ministrului rus de externe: „Rusia a refuzat dă devină partenerul mai mic al Statelor Unite. A devenit în schimb partenerul mai mic al Chinei.” Rusia a pierdut în „greutate” în comparație cu mult mai populatele China, India şi chiar Brazilia.
În al doilea mandat al său, Putin a vorbit mai favorabil despre China. Dar totul s-a schimbat odată cu războiului Rusiei cu Georgia din august 2008. În mod cu totul inexplicabil, Putin s-a aşteptat la sprijin din partea Chinei, chiar dacă una din dogmele politicii externe de la Beijing e respingerea oricărui fel de separatism. La o reuniune a Organizației de Cooperare de la Shanghai care a avut loc imediat după război, China s-a opus recunoaşterii de către Rusia a Abhaziei şi Osetiei de Sud, şi a încurajat toate țările din Asia Centrală să se opună şi ele. Dintr-o dată, laudele publice ale lui Putin la adresa Chinei au încetat.
Criza financiară globală a adus cu sine o altă ruşine. În septembrie 2008, Putin a numit Rusia un „refugiu sigur” în fața crizei, nedându-şi seama cât de puternic îi vor lovi țara căderea prețurilor la materiile prime şi expunerea financiară internațională a sectorului corporatist din Rusia. Produsul Intern Brut din Rusia a scăzut cu 7,8 la sută în 2009, mai mult decât în orice alt stat membru G20, în timp ce economia Chinei şi cea a Indiei au prosperat, iar cea a Braziliei doar a stagnat.
Nici calitatea de membru în G20 nu i-a dat mari avantaje Rusiei, pentru că era un membru marginal în G8, şi țara cu cel mai mic număr de locuitori din BRIC. În mod cu totul nediplomatic şi umilitor, premierul de atunci al Marii Britanii Gordon Brown a tratat Rusia ca pe o țară de rangul doi, la summitul G20 organizat la Londra în aprilie 2009.
Cu toate acestea, Rusia a beneficiat de o îmbunătățire substanțială a relațiilor sale internaționale între noiembrie 2008 (când agresiunea în Georgia începea să se şteargă din atenția internațională) şi septembrie 2001 (când Putin şi-a anunțat intenția de a reveni la preşedinție). „Resetarea” cu Statele Unite a dus la câteva acorduri bilaterale noi, cel mai notabil fiind noul tratat START. Rusia şi-a îmbunătățit de asemenea relațiile cu multe alte țări, între care Polonia şi cele trei state baltice. În decembrie 2001, Rusia a fost acceptată în Organizația Mondială a Comerțului.
Multe din aceste realizări s-au datorat sprintenelii diplomatice a preşedintelui Dmitri Medvedev.
Putin, însă, e cunoscut pentru insultele sale grosolane, şi a revenit la tradiționala campanie anti-americană în cursa sa pentru un al treilea mandat la Kremlin.
Ar fi păcat ca Putin să irosească potențialul politicii externe a Rusiei. Țara are o mulțime de pârghii în relațiile internaționale, în special pentru că are cel mai mare teritoriu, cea mai mare producție de energie, arme nucleare şi o economie de mari dimensiuni. Ce vrea guvernul rus să obțină de pe urma politicii sale externe? Țara nu se află în fața vreunei amenințări externe în viitorul previzibil.
Accesul la piețe este important, iar Rusia face comerț în primul rând cu Europa. Cheia pentru un parteneriat de la egal la egal e identificarea. Aşa cum spunea Putin în octombrie 2011, poporul rus este „adâncit în cultura europeană”; Putin şi-a anunțat intenția de a „înființa o zonă de comerț liber cu Uniunea Europeană”. Rusia are nevoie acum cel mai mult de dezvoltarea unei bune guvernări şi a statului de drept.
Uniunea Europeană ştie cum să construiască astfel de instituții. A făcut asta în cele mai noi 10 state membre, printr-o tehnică de îngenmănare a agențiilor de stat din vechile şi noile țări membre. Rusia poate beneficia de pe urma abilităților Uniunii Europene. Uniunea Europeană este deschisă unui acord de liber schimb cu Rusia care să aibă un substanțial conținut instituțional. Este şi piața de export dominantă a Rusiei. Iar pe agendă se află o înțelegere privind liberalizarea regimlui de vize, care ar fi enorm de populară pentru ruşi.
Ca țară dezvoltată, Rusia trebuie să țintească mai sus de nivelul BRICS, care de altfel e mult mai puțin dezvoltat, în anumite privințe. Rusia ar trebui să se concentreze asupra Uniunii Europene ca partener egal mai ambițios. Cu toate acestea, Rusia este şi trebuie să rămână mai dinamică decât Uniunea Europeană pentru că e în continuare mai puțin dezvoltată economic.
