Dezumanizarea e populară. În epoca mulțimilor coagulate de internet și dezarticulate de paranoia, accesul la dezumanizare a devenit intim și, în același timp, popular. Furia gîlgîie și trece în crimă cu o rapiditate și cu o eficiență care fărîmă pragul ce despărțea, în vremuri trecute, lucrurile grave de banalități. Un oarecare hotărăște că el e cel ce va schimba istoria, urcă pe motocicletă și pleacă la omorît copii evrei, în curtea unei școli din Toulouse. Ceva mai înainte, același motociclist apocaliptic elimină, în plină stradă, soldați surpinși în fața unui bancomat. Cîteva focuri de armă bine țintite, un demaraj nervos de motocicletă și totul s-a sfîrșit. Istoria a fost îmbrîncită și eroul exterminator își simte pe deplin importanța cosmică. Nu, crima nu și-a pierdut monstruozitatea. Copii de 3 ani, de 6 ani și de opt ani, zac cu un glonț în cap pe caldarîm. Însă comoditatea tehnică și accesul neîngrădit la crimă au ceva încă mai monstruos: o simplitate imediat mortuară care ne readuce la banalitatea răului, la execuția fără recurs și limite. În cele din urmă, la execuția sumară a umanității. De aici, din acest apetit neîngrădit pentru anihilarea umanității răsare dezumanizarea: a victimelor și, deopotrivă, a călăilor sezonieri, în tranzit, plictisiți, furioși sau iluminați.
S-a vorbit, după seria de asasinate de la Toluouse, de radicalizare ideologică. Nu e un diagnostic tocmai greșit. E un diagnostic neatent și profund greșit. Stînga și dreapta își închipuie că mai au vreo importanță, cînd, de fapt, efectul suveran al acestei crime e erodarea adîncă a umanității. Poate cel mai greu de suportat, îndată după cadavrele de copii, e minciuna sau, mai degrabă, orbirea programată în jurul acestei tragedii luată la întrebuințare pe ecranele media și între politicieni. Ce s-a întîmplat și se întîmplă după asasinatele din Toulouse e neîngăduit de vătămător. O enormă mașină de fabricat nevăzători s-a dezlănțuit și produce cu fiecare ceas o orbire mai socială decît faimoasele medii sociale. Crima a fost, deja, falsificată iar asta nu spune altceva decît că oroarea de la Toulouse a fost, din prima clipă, uitată. Mai întîi, prin comportamentul de perfectă articulație fanatică al presei.
La mai puțin de 48 de ore de la asasinarea copiilor evrei din Toulouse o formidabilă majoritate de presă hotărîse, deja, cine e ucigașul și cine e instigatorul. Cu un raționament de aparență impecabilă, reporteri și comentatori francezi și, odată cu ei, nenumărați jurnaliști europeni, au făcut legătura între originea magrebină a soldaților și evreitatea copiilor uciși. Ce însemna asta mai departe? Neîndoios, că ucigașul e un dușamn de moarte al minorităților. Și, mai departe, că ucigașul e un extremist de dreapta. Pînă aici, ucigașul înuși părea să se fi străduit, după puteri, să se încadreze în portretul robot al delincventului ideologic de dreapta. În acest punct, gîndirea jurnalistică a stabilit o a doua conexiune. Extremistul de dreapta a trecut la fapte pentru că a simțit un moment favorabil. Și, după aceași judecată, nimic nu a încurajat mai mult crima de la Toulouse decît discursurile anti-imigrație rostite în ultimele săptămîni de Președintele Sarkozy.
Acest raționament a făcut turul televiziunilor și presei scrise europene, cu o siguranță care a transformat orice sugestie diferită într-un act scandalos. Asasinatele de la școala evreiască din Toulouse s-au produs luni. Marți, spre seară, presa pusese ultima tușă pe portretul asasinului, stabilise motivațiile, demascase autorul moral și finalizase actul de acuzare. Miercuri, dimineață, la capătul unei operații extraordinare a serviciilor secrete franceze, autorul asasinatelor era identificat și izolat de forțe speciale. Datele reale spun că e vorba de un francez de origine algeriană care se consideră sau e afiliat mișcării teroriste Al Qaida. După propriile declarații, ucigașul a asasinat soldații francezi pentru a pedepsi preznța militară franceză în Afghanistan și a măcelărit copiii evrei pentru a răzbuna asasinarea de copii palestinieni sub tirurile aramtei israeliene. Rezumînd, un caz clasic de terorism islamic. Și, totdată, o realitate complet diferită de adevărul decretat în presă. ucigașul nu e extremist de dreapta sau sarkozist, ci adversar al politicii externe a Franței sub Sarkozy. Ideea după care Sarkozy a „instrumentalizat" sau a favorizat o persoană care îi e adversar declarat e complet absurdă. Dar asta nu e o problemă pentru presă.
S-a vorbit, după seria de asasinate de la Toluouse, de radicalizare ideologică. Nu e un diagnostic tocmai greșit. E un diagnostic neatent și profund greșit. Stînga și dreapta își închipuie că mai au vreo importanță, cînd, de fapt, efectul suveran al acestei crime e erodarea adîncă a umanității. Poate cel mai greu de suportat, îndată după cadavrele de copii, e minciuna sau, mai degrabă, orbirea programată în jurul acestei tragedii luată la întrebuințare pe ecranele media și între politicieni. Ce s-a întîmplat și se întîmplă după asasinatele din Toulouse e neîngăduit de vătămător. O enormă mașină de fabricat nevăzători s-a dezlănțuit și produce cu fiecare ceas o orbire mai socială decît faimoasele medii sociale. Crima a fost, deja, falsificată iar asta nu spune altceva decît că oroarea de la Toulouse a fost, din prima clipă, uitată. Mai întîi, prin comportamentul de perfectă articulație fanatică al presei.
La mai puțin de 48 de ore de la asasinarea copiilor evrei din Toulouse o formidabilă majoritate de presă hotărîse, deja, cine e ucigașul și cine e instigatorul. Cu un raționament de aparență impecabilă, reporteri și comentatori francezi și, odată cu ei, nenumărați jurnaliști europeni, au făcut legătura între originea magrebină a soldaților și evreitatea copiilor uciși. Ce însemna asta mai departe? Neîndoios, că ucigașul e un dușamn de moarte al minorităților. Și, mai departe, că ucigașul e un extremist de dreapta. Pînă aici, ucigașul înuși părea să se fi străduit, după puteri, să se încadreze în portretul robot al delincventului ideologic de dreapta. În acest punct, gîndirea jurnalistică a stabilit o a doua conexiune. Extremistul de dreapta a trecut la fapte pentru că a simțit un moment favorabil. Și, după aceași judecată, nimic nu a încurajat mai mult crima de la Toulouse decît discursurile anti-imigrație rostite în ultimele săptămîni de Președintele Sarkozy.
Acest raționament a făcut turul televiziunilor și presei scrise europene, cu o siguranță care a transformat orice sugestie diferită într-un act scandalos. Asasinatele de la școala evreiască din Toulouse s-au produs luni. Marți, spre seară, presa pusese ultima tușă pe portretul asasinului, stabilise motivațiile, demascase autorul moral și finalizase actul de acuzare. Miercuri, dimineață, la capătul unei operații extraordinare a serviciilor secrete franceze, autorul asasinatelor era identificat și izolat de forțe speciale. Datele reale spun că e vorba de un francez de origine algeriană care se consideră sau e afiliat mișcării teroriste Al Qaida. După propriile declarații, ucigașul a asasinat soldații francezi pentru a pedepsi preznța militară franceză în Afghanistan și a măcelărit copiii evrei pentru a răzbuna asasinarea de copii palestinieni sub tirurile aramtei israeliene. Rezumînd, un caz clasic de terorism islamic. Și, totdată, o realitate complet diferită de adevărul decretat în presă. ucigașul nu e extremist de dreapta sau sarkozist, ci adversar al politicii externe a Franței sub Sarkozy. Ideea după care Sarkozy a „instrumentalizat" sau a favorizat o persoană care îi e adversar declarat e complet absurdă. Dar asta nu e o problemă pentru presă.