Linkuri accesibilitate

Moldova a încremenit între Est şi Vest într-o poziţie care nici pe departe nu pare a fi o punte între două lumi.


Am intervievat recent un reputat medic israelian care zicea că orice popor trebuie să-şi cunoască priorităţile şi că, în opinia sa, priorităţile fiecărui popor ar trebui să fie educaţia şi sănătatea. Şi asta pentru că fără educaţie şi sănătate, nimic nu merge.

Şi eu cred sincer că educaţia şi sănătatea trebuie să fie priorităţi într-o ţară. Dar cum a fost în Republica Moldova de la 1991 încoace? Ce priorităţi a avut statul moldovenesc în ultimii 20 de ani?

Să constatăm mai întîi că acestea nu au fost educaţia şi medicina. Dovadă sînt nu numai salariile mici ale profesorilor şi medicilor, ci mai cu seamă exodul învăţătorilor şi doctorilor, mulţi dintre care au devenit gastarbeiteri, şi degradarea infrastructurii medicale şi şcolare. Eu unul am cunoscut trei medici foarte buni care au părăsit Moldova şi acum se ocupă de tratarea pacienţilor în Occident. Sincer, îmi pare rău că nu au putut să se realizeze în Moldova.

Dacă e să dăm crezare sloganurilor pe care de-a lungul anilor guvernanţii le-au aruncat în mase, priorităţile statului moldovenesc au fost ba integrarea europeană, ba cea euro-asiatică, ba soluţionarea problemei transnistrene, ba atragerea investiţiilor, ba reforma în justiţie. Însă dacă începi a analiza rezultatele, îţi dai seama că toate aceste priorităţi declarate au dat chix. Moldova a încremenit între Est şi Vest într-o poziţie care nici pe departe nu pare a fi o punte între două lumi, problema transnistreană e la fel de irezolvabilă, investiţiile care vin sînt mici, iar justiţia moldovenească e deseori luată în discuţie la CEDO.

De fapt, dincolo de priorităţile declarate care roade n-au adus, eu unul întrezăresc o singură prioritate palpabilă a statului în ultimii 20 de ani. Ea se numeşte grija statului de propriile sale pîrghii. Mă refer şi la deschiderea ambasadelor în străinătate, şi la retorica statalistă-patriotardă, şi la privilegiile pe care funcţionarii şi politicienii le-au avut în raport cu aceiaşi învăţători şi medici. E suficient să pomenim numai mărimea şi felul de calculare a pensiilor.

Acum, după 20 de ani de stagnare, în care numai statul s-a întărit, e limpede că am ajuns într-un punct mort. E nevoie de nişte priorităţi care să schimbe situaţia deplorabilă din ţară. Şi dacă nici acum educaţiei şi sănătăţii nu li se va da cu adevărat întîietate, mă tem că şanse pentru revigorare nu vor mai exista.
XS
SM
MD
LG