Imaginile recente în care mii de libieni puteau fi văzuți făcînd coadă la cadavrul lui Gaddafi pentru a fotografia și filma spun ceva extrem de important. Ce anume? Probabil vom înțelege mai ușor dacă vom observa un lucru care a devenit automarism universal.
Lumea fotografiază și filemază tot timpul, orice și oriunde. Tehnologia post developare a făcut din captarea imaginii un fleac de la sine înțeles. Numai că tehnologia nu poate explica esența acestei aplecări furibunde. Oamenii fotografiază și filmează mașinal, fără întrerupere. Or, cineva care vrea să rețină imagini e cineva care vrea să își aducă aminte. Adică, mai departe, cineva care știe că nu-și va mai aduce aminte și are nevoie de o înregistrare, dacă se poate de o înregistrare permanentă a vieții.
Filmele soap sau telenovelele răspund, de pildă, aceleași nevoi de a vedea și reține cursul vieții. Toate aceste eforturi neîntrerupte de reținere a imaginii ne spun că nu mai sîntem siguri pe ce ne putem aminti și atunci încercăm să reținem tot. Mania foto/video e un semn de nesiguranță. Nu mai putem găsi sensul vieții în fapte nevăzute și, atunci, căutăm imaginea brută. Nu mai putem fi siguri că ne vom aminti și atunci înghițim cantități nelimitate de instantanee. Cu alte cuvinte, vechea putere a culturii, care era de ajuns pentru că ne ajuta să înțelegm și să tragem concluzii din timp și pentru mult timp, a slăbit.
