Linkuri accesibilitate

Nu se ştie peste ce valize Vuitton dăm dacă urmăm prin cotloanele partidului mirosul banilor denumiţi eufemistic Fond de solidaritate.





De foame, partidul de guvernământ a început să-şi muşte mâinile, acelea care, de bine de rău, puneau o pâine albă pe masa politrucilor. Şi le-a muşcat atât de tare că le-a retezat de la cot. Vinovată ar fi tot lăcomia care nu ţine cont de culoarea carnetului de partid şi tot roşu vede în faţa ochilor.

Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb


Şefa Inspectoratului de Muncă din Timiş stă nemuncită în arestul Poliţiei pentru că ar fi cerut ca patronii să umple conturile partidului, dacă nu vor să fie amendaţi. Cum motive de amendă, mai ales în domeniul muncii, sunt nenumărate, au cotizat zeci de patroni, până când unul dintre ei, membru şi el al aceluiaşi partid, după cum se spune, a făcut plângere la Direcţia Anticorupţie.

Nu ne îndoim că posibilele amenzi erau binemeritate. Inspecţia muncii descoperă mai peste tot că pe patroni i-a sălbăticit criza astfel că e posibil ca taxa pe ilegalităţile din acest sector să fie o bună resursă pentru bugetul partidului. Aşa se face că acum umblă multe mâini invizibile prin economia românească. Unele sunt singure ca asasinii în serie, altele caută mâna pereche căci, se ştie, o mână spală pe alta şi amândouă imaginea partidului.

S-a spus, de-a lungul anilor, şi despre Direcţiile sanitare, veterinare sau financiare judeţene că au dat patronilor cecuri în alb, să completeze cât îi lasă conturile şi dosarele penale pentru propăşirea partidului de guvernământ. Urmau exemplul guvernului când, după declararea oficială a crizei, premierul a cerut o taxă de solidaritate cu incompetenţele executivului. Nu existau forme legale, dar când e vorba despre dragoste adevărată cine se mai uită la amănunte?

Peste un milion de angajaţi bugetari au fost siliţi să plătească, pe lângă renunţarea la sporuri şi salarii legale, un sfert de salariu în semn de solidaritate adăugând zerouri numeroase pe declaraţiile de venit ale demnitarilor. Nu se ştie peste ce valize Vuitton dăm dacă urmăm prin cotloanele partidului mirosul banilor denumiţi eufemistic Fond de solidaritate. Oricum, pe stat nu-l poate amenda decât partidul că se poartă rău cu salariaţii.

Nu ar fi de mirare să se constate că exemplul furnicuţelor din Inspectoratul de muncă Timiş era urmat şi de alte direcţii judeţene, că nu degeaba a cucerit partidul la putere aceste instituţii ca în gherila urbană, birou cu birou. Pe la începutul anului trecut, când vameşii îşi puneau brăţara de aur a cătuşelor făcând marele tur al penitenciarelor, s-a spus cu insistenţă că banii nu rămâneau toţi în acelaşi buzunar, că erau distribuiţi pe scară ierarhică, din cont în cont, până la creierul afacerilor. Creierul afacerilor avea carnet de partid şi, cu toate că a fost căutat în evidenţe, nu a dat nimeni de el nici până azi. Poate că era creierul mic.

Cert este că de politizarea atribuirii banilor de la buget se plâng, de ani de zile, politicienii, mai ales cei daţi deoparte pe marginea farfuriei cu bunătăţi. De pildă anul trecut, când a fost făcută o mică dar semnificativă remaniere, fostul de la agricultură spunea, fără să ezite, că a fost schimbat pentru că nu a acceptat să aloce bani preferenţial şi să dreneze fondurile europene de dragul partidului domnului Boc. Poate că e o vorbă spusă la necaz. Sau poate că de-aceea i-au rămas României miliardele de euro în gât şi în conturi. De asemenea, şi despre foştii miniştri Videanu şi Berceanu, actualmente oameni buni la toate prin partidul democrat liberal, s-a spus că asfaltaseră poteca dintre conturile ministerelor şi cele ale partidului. Aveau ministere importante şi nu e de mirare că cine a măturat după ei, om s-a făcut.

Directoarea inspecţiei de muncă Timiş este pioniera unei noi forme de parteneriat public-privat. Până acum, această legătură era o balanţă contabilă fină, dar echilibrată. Poate că încă mai pare pentru unii economişti pudibonzi o relaţie contra naturii, însă e plăcută ca multe lucruri interzise. Fiecare venea cu ce avea mai bun în această casă de piatră căreia Codul muncii îi dădea stabilitate.

De astă dată, partidul arată cine e stăpânul. La urma urmei, patronii pot face ce vor cu salariaţii lor, despre care unii cârcotaşi susţin că au devenit sclavii miliardarilor de carton, câtâ vreme îşi plătesc haraciul către partid. Până la urmă, şi aceste taxe subterane sunt plătite tot din livrele luate de pe spinarea angajaţilor care trebuie să muncească mai mult pentru mai puţin.

De aceea vin şi spun din nou: de foame, partidul de guvernământ a început să-şi muşte mâinile, acelea care, de bine de rău, puneau o pâine albă pe masa politrucilor. Nu sunt mâinile lor, cele prea prinse în asfaltul infinit ondulat sau în dulceaţa fondurilor structurale, ci mâinile oamenilor de pe stradă care nu şi le mai bagă în buzunare de frică să nu se prăbuşească în infinitul mic.
XS
SM
MD
LG