Linkuri accesibilitate

Concluzii ce nu pot fi trase despre violenţele de la Londra


Patrulă de poliţie în faţa vitrinei sparte a unui magazin

Patrulă de poliţie în faţa vitrinei sparte a unui magazin

Un comentariu de Anne Applebaum publicat în „Washington Post”, tradus şi adaptat de Lucian Ştefănescu.





Violenţele din capitala britanică au lovit sărăcăciosul Tottenham, suburbanul Ealing, curajosul Hackney, şic-ul Notting Hill. Au fost sparte geamuri, au fost furate camere video şi au fost incendiate maşini. Violenţe „trase la indigo” au urmat în toată ţara, de la Bristol la Nottingham. Şi nimeni nu ştie prea bine de ce.

Răsfoiţi presa britanică şi veţi găsi un larg spectru de explicaţii. Citiţi „Daily Telegraph”, care e de centru-dreapta, şi veţi afla că violenţele au fost generate de o forţă de poliţie laşă şi prea slabă, de absenţa taţilor, de dependenţa de asistenţa socială, multiculturalism şi tolerarea găştilor în şcoli.

Citiţi „Guardian”, care e de centru-stînga, şi veţi fi informaţi că brutalitatea poliţiei, excluderea socială, tăierea banilor pentru asistenţa socială şi prăpastia din ce în ce mai mare dintre bogaţi şi săraci sunt de vină. Alţii cred că problema vine din intoleranţa britanică faţă de imigranţi şi minorităţi.

Există un motiv pentru această discrepanţă: scandalagii înşişi nu au făcut semne. Nu au intonat imnuri. N-au protestat împotriva unei anumite politici guvernamentale, aşa cum au făcut studenţii iarna trecută la Londra. N-au vrut să-şi facă cunoscute punctele de vedere, dacă au aşa ceva. S-au ascuns de camere şi de jurnalişti vicleni. Şi au devenit astfel picătura de cerneală dintr-un fel de test Rorschach naţional: fiecare vede în ei chestiunea politică de care îi pasă cel mai mult, fie ea dependenţa de asistenţa socială, tăierile din buget, declinul educaţiei publice sau – preferata mea – avântul culturii publice amorale şi vulgare.

Şi cu toate acestea, exact lipsa de vederi politice este ceea ce îi defineşte clar pe scandalagii. Dacă egiptenii din Piaţa Tahrir şi anarhiştii de la Atena au vrut ca guvernul să cheltuie mai mult, bărbaţii cu glugile trase pe cap de pe străzile britanice au vrut plasme HD de 46 de inci. Ei nu sparg sediile Partidului Conservator, ei sparg magazine de îmbrăcăminte. În loc să folosească reţelele de socializare pentru ca să creeze o societate civilă sau o ciber-utopie, folosesc aceste reţele pentru a fura. Luni noaptea, cineva a trimis un sms prietenilor săi chemându-i în centrul Londrei pentru „teroare pură şi dezordine & marfă la liber. Doar spargeţi vitrine şi luaţi tot ce vreţi”.

În afară de furat, mulţi dintre scandalagii – posibil cei mai mulţi dintre ei – erau acolo pentru a se distra. Nu vă lăsaţi amăgiţi de clişeele rigide: de la ţăranii medivali răsculaţi ai lui Wat Tyler pînă la huliganii de pe stadioanele de fotbal din zilele noastre, în Marea Britanie există o veche tradiţie de a sparge lucruri numai de dragul distracţiei, şi grupurile care savurează asta nu sunt deloc noi. Nu trebuie să fie prea mulţi pentru a face pagube considerabile. (...)

Nu las la o parte celelalte posibile explicaţii, dintre care multe merită cercetate chiar şi în eventualitatea că violenţele nu ar fi avut loc niciodată. Statul asistaţilor social chiar a lăsat o generaţie de oameni tineri dependenţi de ajutorul social şi care cred că li se cuvine să ia totul de-a gata.

Slaba calitate a educaţiei a făcut ca o cincime din adolescenţii britanici să fie în mod funcţional analfabeţi. O economie lentă va face ca ei să nu-şi găsească de lucru şi astfel nu vor intra niciodată în rândul lumii. Prezenţa la Londra a oligarhilor şi a miliardarilor lumii face ca oraşul să aibă o prăpastie economică neobişnuit de mare pentru lumea dezvoltată.

Presa tabloidă prosperă de pe urma invidiei la adresa bogaţilor şi de pe urma cultului pentru celebrităţi mitocane. Instituţiile tradiţionale – sistemul de şcoli, bisericile, ba chiar şi BBC – şi-au pierdut de mult capacitatea de a transmite vechile valori. Un lanţ de scandaluri au discreditat şi mai mult recent băncile, Parlamentul, presa şi poliţia de la Londra.

Şi cu toate astea – au fost jafuri la Londra după Marele Foc din 1666, şi în ciuda miturilor, au fost jafuri la Londra şi în timpul Blitz-ului (bombardarea de către aviaţia nazistă a Londrei timp de 76 de zile consecutive între 7 septembrie 1940 – 10 mai 1041, n.trad.).

Recitiţi-l pe Dickens: criminalii, atât imigranţi cât şi britanici „nativi” au profitat de ocaziile de a jefui în Londra în timpuri mult mai paşnice. O particulară suprapunere de factori – o mulţime înfuriată de o crimă săvârşită de poliţie, un val neaşteptat de vreme caldă, o forţă de poliţie nepregătită şi aflată în plin scandal şi da, în mod cu totul uimitor, prezenţa masivă în buzunarele sărmanilor a telefoanelor deştepte – ar putea să le permită s-o facă din nou. Atenţie la generalizările politice grăbite: nu ştim dacă am fost martorii unui nou „fenomen”, sau martorii unei variante mai mobile şi mai tehnicizate a unuia mai vechi.
XS
SM
MD
LG