Linkuri accesibilitate




(Întâmplare – fericită! – face ca interviul meu să apară în Observator cultural – vezi: http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii*articleID_25594-articles_details.html în ziua în care Şerban Foarţă tocmai îşi sărbătoreşte 69 de ani, o vârstă ce-l prinde bine, după cum o spune chiar Domnia Sa într-un splendid poem:



Foaie pentru dragoste, sex și literatură

Ţi-aduci aminte iarba-n rouă,
unde-am făcut un 69?
Şcoala era pe terminate,
iar eu urma să dau la Mate.
Şi ţi-am şoptit că cifra 6
este simetricul lui 9,
care, rotit cu una sută
optzeci de grade,-ajunge 6,
şi, invers, 6-ajunge 9...
Tu erai tot mai descusută,
eu, tot mai doldora de rouă.

Vă propun mai jos un mic fragment de interviu, în care este vorba despre cărţile ce m-au marcat à jamais, printre acestea şi Areal-ul lui Şerban Foarţă, nu înainte de a cita dedicaţia pe care mi-a scris-o poetul aflând că i-am purtat volumul cu mine pe toate meridianele, în călătoriile mele: „O floare călătoreaţă dinspre-amurg spre dimineaţă!”.)

- Ca şi cititor, ce fel de poezie vă place mai tare? Reveniţi din când în când la poeme care vă plac? Aveţi cărţi pe care le răsfoiţi mai des decât pe restul?

Există în biblioteca mea două cărţi pe care le-am purtat pe toate meridianele, fie că am mers la Antananarivu, fie la Beijing, ca să nu mai vorbesc de capitalele Bătrânului Continent, şi anume: Şerban Foarţă, Areal, Cartea Românească, 1983, şi Virgil Mazilescu, Întoarcerea lui Immanuel, Albatros, 1991. Sunt, dacă vrei, un fel de dubluri ale paşaportului meu, de „umblate” ce-s! Şi o a treia, pe care am scos-o o singură dată din casă, când să plec la Sibiu, şi la care revin cel mai des: Mircea Ivănescu, Poesii nouă, Dacia, 1982. Parafrazându-l pe Mircea Ivănescu din Poezia e altceva? („Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit/ un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc…”), mă întreb dacă se cuvine să narez aici singura mea vizită acasă la autorul lui Mopete, în octombrie 2003, după ce că ani de zile i-am frecventat asiduu poezia, ajungând aproape să vieţuiesc în câte-un poem de atmosferă cum ar fi manuscript inluminat sau – preferatul meu! – cornul de aur al băiatului; nici o arhivă însă n-ar putea să păstreze filmele memoriei în stare brută, aşa că-i musai să le trec pe suport electronic – pixelii mi-au înlocuit pixul! – cât timpul nu mi le-a demagnetizat. Aşadar, să nu suflu o vorbă despre chinuitoarea aşteptare din ajun, după ce Dumitru Chioaru mi-a confirmat că: „mâine după prânz mergem să-i facem o vizită”, lăsând totuşi să planeze suspansul: „poate-l prindem într-o zi bună…”, şi nici cum adăuzea s-a luat după noi Ilie Constantin, pentru care revederea cu prietenul de altădată însemna mult mai puţin decât prima şi ultima Întrevedere cu Poetul pentru mine. Să trec sub tăcere uimirea mea nemăsurată când ne-a întâmpinat un gnom cu plete de mag, noduros & bine înfipt la locul lui ca un banzai secular şi neastâmpărat ca Danny De Vito. Să nu-i descriu trăsăturile măşcate, ca privite printr-o lupă invizibilă, nici plasa de păianjen a ridurilor în care s-a prins poetul (pe-atunci) septuagenar… În sfârşit, să nu mărturisesc că luasem cu mine de-acasă volumul Poesii nouă, Dacia, 1982, în speranţa de a obţine dacă nu o dedicaţie, oricât de sumară, cel puţin un autograf – textul acesteia (aşadar, dedicaţie!), pe jumătate ilizibil, nu-l pot descifra până la capăt nici astăzi, dar, Dumnezeule! ce bucurie să-ţi vezi numele scris de mâna celui mai mare poet român în viaţă!!! Geamul nu tocmai curat (sau poate că noi stârniserăm colbul, cu tropăitul nostru prin casă) lăsa să se vadă materialitatea luminii de după-amiază; în cadrul ferestrei, cum sta în fotoliu, Mircea Ivănescu părea un bondar enorm prins într-un chihlimbar (chit că judecând după „productivitatea muncii” poetul făcea cât un roi de albine!), dacă nu cumva o iniţială bogat ornamentată dintr-un manuscript inluminat. (Helas! nu l-am apucat pe „omul virgil”; cât despre Şerban Foarţă, vreme îndelungată eram aproape convins că în spatele acestui nume, dacă nu chiar căutat, se ascunde un întreg institut de „inginerie genetică” a limbajului, într-atât de „faustică”, peste puterile unui muritor, mi se părea opera lui scrisă! Ce bucurie să descopăr peste ani un om „en chair et os” în persoana Marelui Poet! Cum era şi firesc, ne-a apropiat scrisul – printr-un prieten comun, Robert Şerban, ajunsesem să-i fiu redactor de carte, ceea ce s-a dovedit un foarte durabil capăt de vorbă, de peste 1.000 km distanţă, dintre Timişoara şi Chişinău. Când l-am auzit prima oară la telefon, mai că nu-mi venea să-mi cred urechilor. Cât despre „anii (mei) de ucenicie” la autorul Holorime-lor, s-ar cuveni să încep prin a spune că vin dintr-o zonă handicapată lingvistic (Basarabia), şi că primul lucru care m-a fascinat la Şerban Foarţă (ca şi la Luca Piţu – un alt „marginal”, de altfel) a fost tocmai acest joc de artificii al limbajului ce-ţi ia ochii, abia apoi înţelegând că învelişul fonetic al poemelor Domniei Sale este cel mult o pulbere diamantină ce rezultă în urma şlefuirii unor adevărate pietre nestemate, rezistente în timp şi strălucitoare la lumina intelectului. Or, eu începusem prin a căuta „efecte speciale” la nivel formal, pe linia lui Ion Barbu înţeles superficial (vezi: Abece-Dor, Literatura artistică, 1989), şi doar graţie Areal-ului lui Foarţă, mi s-a revelat că forma este expresia desăvârşită a conţinutului; altfel spus, că ea nu trebuie să sune a gol, ci urmează să umple – în acest sens, cuvântul chiar devine materie! – o emoţie, o stare, un gând…) Alte – numeroase! – volume la care revin mereu se regăsesc în cronicile mele din Vatra, dar şi în link-urile pe care le dau în cutare sau cutare vers. Aş putea să-ţi recit, pe nerăsuflate, PRIMA SUTĂ de asemenea titluri – garantat 100 %.
XS
SM
MD
LG