Linkuri accesibilitate

În Ierusalim, vizitatorii din toată lumea veniţi să vadă locurile sfinte nu se îmbrîncesc nici în cele mai strîmte încăperi şi pasaje.


După ce am văzut ani de-a rîndul cum este sărbătorită independenţa la Chişinău, ocazia să plec în vizită la rudele stabilite temporar la Tel Aviv tocmai în zilele cînd Israelul îşi sărbătorea independenţa a fost o adevărată baftă, jurnalistică. De îndată ce ne-am întîlnit la celebrul aeroport Ben Gurion, rudele ne-au anunţat că în scurt timp o să putem urmări un show aviatic de zile mari. Şi aşa impresionat de locurile noi, fiul meu de 12 ani a dat semne de nerăbdare. Aşa că ne-am grăbit spre litoral unde avea să aibă loc spectacolul.

Tel Aviv, pe litoral

Cum şi era de aşteptat, litoralul, ca şi străzile oraşului, era plin de oameni care imediat ce au văzut primele avioane pe cer au început să aplaude. Nedumerit de gestul localnicilor, fiul Laurenţiu m-a căutat cu privirea ca să-l lămuresc de unde şi pînă unde această reacţie „teatrală”. Am încercat să-i explic că aplauzele sînt un semn al sentimentului de mîndrie pe care israelienii îl au faţă de ţara lor.

„Moldovenii tot timpul se plîng că ţara lor nu-i aşa ca în Europa. Dar ei în fond nu fac nimic pentru ca ţara lor să fie altfel, aşteptînd vreun salvator din Europa, din lume. Mulţi vor să plece de aici. Chiar şi din şcoala mea spun că peste vreo doi-trei ani vor pleca”.

În orele serii

Cîteva zile de plajă i-au adus şi alte revelaţii fiului meu, obişnuit să audă des de la taică-său remarce tăioase la adresa conaţionalilor noştri care nu se dau în vînt după curăţenie. „Descoperirea” a fost sonorizată într-o dimineaţă, cînd l-am trimis să ducă punga cu resturile de mîncare la tomberonul din faţa casei în care eram cazaţi.

„Străzile sunt curate nu de aceea că cineva le curăţă întruna. Doar că oamenii pur şi simplu nu aruncă. Cît am stat la plajă n-am văzut pe absolut nimeni aruncînd pe jos. Pînă şi tomberoanele lor sînt mult mai îngrijite ca ale noastre”.

Pentru că zilele de vacanţă se scurgeau repede, iar locurile pe care voiam să le vedem erau multe, mai tot timpul am fost în drum. Abia cînd a văzut cu ochii lui zidul dintre Palestina şi Israel, feciorul şi-a amintit că auzise de la televizor de un conflict. Iar în Ierusalim a fost mirat să vadă cum mulţimea de vizitatori veniţi din toate colţurile lumii să vadă locurile sfinte nu se îmbrîncesc nici în cele mai strîmte încăperi şi pasaje.

Zidul dintre Israel şi teritoriile palestiniene

Cele mai tari emoţii am avut să le încercăm amîndoi la plecare, în aeroportul Ben Gurion, considerat unul din cele mai securizate din lume. După ce am fost plăcut surprinşi că nu a trebuit să facem coadă mult timp la verificarea bagajelor datorită eficienţei lucrătorilor aeroportului, aveam să ne convingem imediat şi de alt fel de eficienţă. Şi anume că angajaţii responsabili cu securitatea îşi iau în serios obligaţiile. Am tras concluzia după ce am fost luaţi la întrebări, la limita unui interogatoriu, pentru că uitasem, din neglijenţă, un briceag în rucsacul pe care aveam de gînd să-l luăm la bord.

Impresia că ţara cu tot cu cetăţenii ei funcţionează ca un ceas a exprimat-o fiul meu cu diverse ocazii.

„ În Israel regula e regulă. Şi dacă parchezi maşina unde nu trebuie într-o clipă vin oamenii în uniformă şi te amendează. Dacă nu trebuie să treci la roşu, nimeni pur şi simplu nu trece la roşu. Ceea ce e fantastic”.

Acum, după ce am revenit la Chişinău, băiatul meu nu se mai dezlipeşte de telefon pentru că se simte obligat să le povestesca în amănunte colegilor săi ce înseamnă Pămîntul Făgăduinţei.
XS
SM
MD
LG