Linkuri accesibilitate

8.05.91 - Povestea vorbei: Revista „Agora” portavoce a disidenței


Coperta unui număr din „Agora”, 1989

Coperta unui număr din „Agora”, 1989

Numai o organizare politică, în care opoziţia nu este automat catalogată drept anarhism, numai un stat de drept, în care disobedienţa civilă este acceptată drept comportament normal şi nu este persecutată drept o deviaţie maladivă, se pot sustrage moştenirii trecutului comunist.


5 mai 1991

Povestea vorbei.
O emisiune de Virgil Ierunca

Revista „Agora” portavoce a disidenței.

Virgil Ierunca: La microfon Virgil Ierunca şi Alain Paruit. Consacrăm emisiunea revistei „Agora”, condusă de Dorin Tudoran şi Vladimir Tismăneanu, al cărui prim număr pe anul acesta a apărut într-o nouă prezentare, în condiţii grafice excelente. De data aceasta nu vom repeta elogiile noastre aduse „Agorei”, ci vom da cuvântul criticilor din ţară. Ce însemnează „Agora” în actualul context socio-cultural ne-o spune criticul şi politicianul Cristian Moraru în „Contrapunct”.

Agora”, a firmă el, a fost şi, dat fiind amintitele împrejurări locale, continuă să fie un eminent spaţiu al toleranţei. Ea ne învaţă, şi noi încă învăţăm, aşa corijenţi cum ne-am dovedit şi după decembrie 1989, ce înseamnă să-ţi spui clar şi convingător părerea. Părerea ta, se înţelege. Pentru că mulţi dintre ai noştri concetăţeni îşi spun părerea în continuare – părerile altora, în congruienţa gramaticală este aici coextensivă uneiea spirituală, ce se traduce, până la urmă, într-un efect depersonalizant.

Agora” a fost şi rămâne din nou, graţie aceleeaşi situaţiuni conservate de revoluţionarismele confecţionate din catifeaua tribunelor şi prezidiilor, un loc privilegiat de definire a individuului ca fiinţă politică. Ca portavoce a disidenţei româneşti, a valorilor noastre dintr-un exil, ce poate fi şi el considerat în bună măsură unul al disidenţei. Ea este o întruchipare paradigmatică a identităţii zămislite de exersarea dreptului la adevărul personal, al aceluia în numele căruia se suferă şi chiar se moare.

Trecem acum la fragmentele pe care le-am ales. Şi vom începe cu editorialul lui Dorin Tudoran, care de fapt e un document, unul datat – 31 decembrie 1990. El se numeşte „Eroarea lui Cioran”. Despre ce fel de eroare? Ne-o spune Dorin Tudoran. În nici un caz nu e vorba de o eroare metafizică.

Dorin Tudoran: „Fără a fi avut în spate anii eroici ai lui Lech Wałęsa şi celebritatea internaţională a electricianului din Gdansk, fără să fi cunoscut zilele şi nopţile de temniţă, ce i-au fost hărăzite lui Vaclav Havel, dar nici gloria mondială a autorului lui „Largo Desolato”, fără să fi fost un simbol de rezonanţa lui Alexander Dubcek, un nume de calibrul lui Andrei Saharov, un spirit de talia lui George Konrad, Adam Michnik, Janos Kis, fără să fi fost un luptător de tenacitatea lui Jacek Kuron, ori un apostat de anvergura lui Milovan Djilas, domnul Ion Iliescu a avut în decembrie 1989 şansa enormă de a fi fost acceptat spontan drept nou conducător al unei ţări prea grăbite spre a-şi pune întrebarea, totuşi, de ce Ion Iliescu?

Adevărat, ani de zile se tot vorbise de domnul Ion Iliescu, amintindu-se o atitudine ori alta a domniei sale, poziţii ce nemulţumiseră cuplul Nicolae-Elena Ceauşescu. Cum tot aşa se vorbise de pedepsele administrate de cuplul Ceauşescu domnului Ion Iliescu. Fiindcă la nivelul nomenclaturii comuniste române nu se întâmpla nimic. Atât atitudinile mai personale ale domnului Iliescu, cât şi repercusiunile ce le-a avut de suportat, au fost mistificate de un folclor certat cu simţul proporţiilor. Puţini din cei, ce comportau isprăvile şi păţaniile domnului Iliescu, avuseseră curiozitatea de a le raporta la destine mai mult sau mai puţin asemănătoare, exemple lesne de ales din alte ţări ale, pe atunci, lagărului comunist.

Departe de mine gândul de a nega orice importanţă unora din gesturile, prin care domnul Ion Iliescu s-a dovedit la timpul respectiv un comunist cu bun simţ. Şi tot departe de mine intenţia de a minimaliza pericolul la care s-a expus într-o dictatură, a cărei lege fundamentală era în chip natural tocmai lipsa de bun simţ. Atât cel de zi cu zi, cât şi cel istoric. Numai că, reamintindu-ne cu toţii de pedepsele ce i s-au aplicat domnului Ion Iliescu, să nu uităm că sentinţele cele mai dure ce i-au fost aplicate de cuplul Ceauşescu, l-au trimis în surghiun fie ca prim secretar în judeţe, precum Timiş ori Iaşi, fie ca director al editurii tehnice din Bucureşti.

Să ne închipuim un Lech Wałęsa numit în semn de pedeapsă ministru al energiei electrice, ori un Vaclav Havel oropsit să ocupe postul de director al unei edituri pragheze. Spre a rămâne în universul concentraţional românesc, să constatăm că postul de director de editură, prin care domnului Ion Iliesc i se administra cea mai gravă dintre pedepsele de care a avut parte, constituia în acea vreme o poziţie atât de privilegiată, încât puţini intelectuali de primă mînă ai ţării îndrăzneau să viseze că ar putea ajunge vreo dată la ea.

Numai că mitologia facilă se dovedeşte întotdeauna mai iute de picior, decât cântărirea lucidă a realităţii. Aşa încât ea, realitatea, s-a transformat de la sine într-o legendă ieftioară despre inflexibilul dizident Ion Iliesc şi tragediile sale administrative, deşi poate nu chiar de la sine. Pe de altă parte, când trogloditismul maniac al cuplului Ceauşescu tuna şi fulgera împotriva culturii române, era reconfortant, de exemplu, pentru un artist, un actor, să spunem, să fie aşteptat în spatele scenei după un spectacol de un om ca domnul Ion Iliescu, care ţinea să-l felicite. Cum tot aşa un prozator, să spunem, nu putea rămâne cu totul indiferent, când după apariţia chinuită a unui roman, asupra căruia mardeiaşii de sub conducerea domnului Eugen Florescu tăbărau cu acuze dintre cele mai aberante, un om ca domnul Iliescu ţine să-l felicite pentru cartea atât de hulită.

După acel decembrie 1989, sorţii s-au arătat foarte generoşi cu domnul Ion Iliescu. Domnia sa, pornind la drum cu şanse egale unor Havel, ori Wałęsa. Ce să mai spunem despre o comparaţie cu Mazowiecki. Situaţia s-a dovedit, însă, şi o teribilă capcană, pe care domnul Ion Iliescu nu a ştiut s-o contracareze. Dacă ţara a fost prea grăbită spre a se întreba, totuşi, de ce Ion Iliescu? Domnul Iliescu a fost la fel de grăbit spre a se întreba: de ce tocmai eu?”

Virgil Ierunca: Surpriza? Surpriza vine, însă, din altă parte.

Dorin Tudoran:
„Dar sprijinul moral, cel mai neaşteptat şi cu atât mai important, i-a venit dintr-o direcţie de nebănuit - Emil Cioran. Cine dintre cei ce cunosc parcimonia, cu care scepticul de serviciu s-a referit în ultimele decenii la chestiunile româneşti, şi-ar fi închipuit, că tocmai Emil Cioran avea să-i semneze domnului Iliescu un cec în alb. „Am încredere în Ion Iliescu, care conduce Frontul Salvării Naţionale. Ştiam de multă vreme că el era speranţa României.” Ce piatră de moară îi lega de gât Emil Cioran lui Ion Iliescu, făcând asemenea declaraţii. O povară prea mare pentru un gât prea subţire.

Realitatea avea să infirme pronosticul celui mai pesimist dintre filozofi în viaţă. O imensă bucurie transforma profesionistul marilor îndoieli într-un herald amator. O singură clipă nu s-a ferit Cioran de optimism şi pariul, poate unicul pe care ar fi dorit să-l câştige, a fost pierdut.

Sunt multe lucruri, pe care nu le-a înţeles domnul Ion Iliescu după decembrie 1989. Dintre ele, cel mai important – să nu înşeli niciodată optimismul celui mai mare dintre sceptici în viaţă. Căci de ai fi făcut-o, ieşti pierdut. Astăzi creditul domnului Iliescu nu e mai gros decât foaia de ceapă. Mai mult decât erorile, partizanatul şi optuzitatea, cu mult mai mult decât lipsa de personalitate, ezitările, pactul cu marţieni şi măgureni, Baltazar şi Sécheresse, dincolo de frică şi pripeală, mai presus de neputinţa de a se sustrage mitologiei comuniste, al cărui produs pare a dori să rămână, mult peste toate acestea spun, eşecul domnului Iliescu se datorează înşelării speranţelor celui mai lipsit de speranţe dintre noi.

Sigur, pariul lui Emil Cioran a fost un eşec de zile mari, previzibil în cazul unui gânditor de felul său, cedând pentru o clipă tentaţiei de a se amesteca cu viaţa reală. Politic pariul lansat de Cioran i-a fost fatal domnului Ion Iliescu. Scepticul care a cedat tentaţiei de a fi o clipă optimist se poate întoarce oricând la acel „Neantul valah”, articol pe care tocmai se pregătea să-l scrie cu puţin timp înaintea lui decembrie 1989.
Domnul Iliescu? Cortina!”

*

Virgil Ierunca: Numărul actual al „Agorei” se vrea însă şi bilanţul unui an post revoluţionar. De unde şi sinteza justă a celor petrecute în anul de graţie, graţie e un fel de a spune, 1990. Pentru Vladimir Tismăneanu, poate cel mai percutant politolog într-o analiză a fenomenului politic românesc, actuala putere e tributară unui determinism transparent, moştenit de la totalitarismul ceauşist. Vladimir Tismăneanu procedează mai întâi la o radiografiere a mass mediei oficiale, care deziformează sistematic opinia publică românească.

Vladimir Tismăneanu: „Dacă există o lecţie, pe care trebuie s-o învăţăm din experienţa anului ce s-a scurs de la ultimul, din toate punctele de vedere, congres al comuniştilor români, 21-25 noiembrie 1989, ea vizează tocmai naufragiul istoric absolut, total şi iremediabil al acestei formaţii. Ceea ce nu înseamnă că toată lumea a priceput semnificaţia atâtor crize şi conflicte, care s-au petrecut în România, începând cu insurecţa populară anticomunistă de la Timişoara, din 16-21 decembrie 1989.

Există, mai cu seamă în cercurile legate direct de vechiul regim, o tentaţie de a nega dimensiunea radical antitotalitară a revoluţiei române, sau de a o atenua prin subterfugii retorice, adese ori puierile. În alte cazuri, precum cele ale publicaţiilor pe faţă revizioniste. Revizioniste tot aşa, cum Faurisson revizuieşte autenticitatea istorică a Holocaust-ului în numele dreptului la libertatea cuvântului. Deci, în publicaţii, precum România Mare, Zig-Zag, sub direcţia lui Adrian Păunescu, Democraţia, îndrumată precum presa ceauşistă de freneticul panglicar ideologic Eugen Florescu, an de zile om de încredere al cabinetului numărul doi şi adversar visceral al prigonitului nucleu democratic din cultura românească, sau chiar oficiosul FSN, Azi, condus de tandemul Octavian Ştireanu-Stelian Moţiu, se încearcă reabilitarea instituţiilor de temelie ale vechiului regim şi în primul rând a Securităţii, precum şi compromiterea morală a celor, care au rezistat asaltului bestial al dictaturii.

Fireşte, există diferenţe esenţiale de nuanţe între Azi şi România Mare. Publiciştii FSN-işti ezită, pentru moment, să reconsidere deschis şi fără jenă structurile şi metodele teroriste ale tiraniei, preferând să acţioneze, însă, în aceeaşi direcţie prin pauperizarea memoriei colective şi consolidarea unor viziuni aberante, despre cei care se străduie să deblocheze mecanismele politice ale ţării. În paginile acestui cotidian, însăşi ideea de opoziţie este subminată sistematic în numele unui organicism, sau mai bine spus solidarism de natură indiscutabil corporatistă.

În loc să încerce o luminare a stării politice şi sociale a ţării, ideologii Frontului se complac în perpetuarea unor legende etnocentrice absolut similare, cu cele rumegate ani de zile de ciracii dictaturii. Să adăugăm: pedalarea iresponsabilă pe un şovinism pe atât de nociv, cât de anacronic. Nociv pentru că malaxează resentimente şi excită pasiuni incontrolabile, generând în cele din urmă acţiuni ce nu pot decât compromite imaginea şi viitorul ţării.

Este puţin şocant să citim astfel, sub semnatura lui Stelian Moţiu, un articol polemic la adresa unor ziare poloneze, care sunt învinuite de atitudini antiromâneşti numai pentru că au îndrăznit să pună preţ pe opiniile unor membri ai Grupului pentru Dialog Social, şi în primul rând pe acelea ale lui Gabriel Liiceanu. Netemându-se de ridicol şi pălmuind evidenţele, pe care nu mă îndoiesc le vede ca şi mine, Stelian Moţiu merge atât de departe în Azi, din 18 septembrie 1990, încât numeşte Grupul pentru Dialog Social, acea comunitate de intelectuali, care a cutezat să sfideze viziunea autosuficientă şi în fond abuzivă a puterii, drept „cea mai agresivă şi perfidă coloană a cincea din România ultimei jumătăţi de veac”.

Oare nu este la curent Stelian Moţiu cu existenţa în România, până la 22 decembrie 1989, a unei veritabile coloane a cincea? Înfiinţată la 8 mai 1921 ca secţie a Internaţionalei comuniste. Ce rost au aceste hiperbole fantasmatice? Şi cui pot servi ele? Nu crede fostul redactor şef al Vieţii Studenţeşti şi al Amfiteatrului, omul care a fost înlăturat tocmai pentru publicarea unor poeme disperate ale Anei Blandiana, că otrăvirea atmosferei publice prin asemenea invective, pe cât de absurde, pe atât de scandaloase, nu face decât să servească acelor grupuri din fosta-actuala Securitate, care încă nu s-au resemnat cu ieşirea ţării din zona arbitrarului şi delaţiunii?”

Virgil Ierunca: Ziariştii de la noua curte, curte de la Cotroceni, se străduiesc necontenit să zădărnicească orice renaştere democratică.

Vladimir Tismăneanu: „Tributari concepţiei strict deterministe, pe care au moştenit-o de la magiştrii lor totalitari, aceşti jurnalişti ai noii curţi din Cotroceni îşi închipuie că pot înşela istoria, practicând un iluzionism politic deşănţat. Ei urmăresc să anihileze crescânda dorinţă a populaţiei de a avea un cuvânt de spus în treburile ţării, de a fi subiect al renaşterii democratice, iar nu simplu obiect al unui joc politic alienabil.

Alegerile din mai 1990 sunt fetişizate drept apoteoza democraţiei originale, vorba lui Ceauşescu, unică în felul ei, uitându-se faptul, că ele au fost în fond doar preludiul plebiscitar la problematica geneză a unei culturi pluraliste, un reper necesar, însă forţamente provizoriu în construcţia unui stat cu adevărat de drept şi a unei ordini sociale normale. Când spun o stare normală, am în vedere o societate capabilă să respecte diferenţa de opinie, să garanteze drepturile minorităţilor, chiar atunci când aceste minorităţi pot fi stingheritoare pentru conformismul dominant.

Numai o organizare politică, în care opoziţia nu este automat catalogată drept anarhism, nihilism, sau mai ştiu eu ce formă de subversiune, numai un stat de drept, în care disobedienţa civilă este acceptată drept comportament normal şi nu este persecutată drept o deviaţie maladivă, se pot sustrage moştenirii trecutului comunist.

Altminteri, într-un spaţiu social, în care acest drept este negat, ne putem aştepta la terifiante recidive totalitare. Că aceste recidive sunt posibile ne-am dat seama cu toţii, urmărind reacţia panicată şi profund ostilă a puterii în raport cu acel focar germinativ al societăţii civile româneşti, care a fost Piaţa Universităţii, în aprilie şi mai 1990. În loc de a surprinde natura politică a fenomenului şi de a-i răspunde în chip corespunzător, puterea a calificat acţiunea de disobedienţă civilă, cu care avea de a face, drept o abominabilă anomalie şi a decis să o extirpeze, folosind armele clasice ale violenţei dictatoriale.

Provocări stupide şi contraproductive, arestări în masă, schingiuiri şi alte samavolnicii din arsenalul regimului răsturnat, ne place să credem, la 22 decembrie 1989. Rictusul prezidenţial, chinuit şi mereu mai lipsit de credibilitate, nu se poate transforma în izvor de legitimitate politică. Singurul mod, în care actualii guvernanţi pot ieşi din impasul în care singuri s-au azvârlit, este renunţarea la morga omniscientă, la acea aroganţă a sectelor fanatice, care ştim cât rău au făcut tuturor statelor comunizate.

La ora, când scriu aceste rânduri, rezistenţa română a început să se organizeze. După întâlnirea rezistenţei, care a avut loc la Braşov la începutul lunii septembrie, aflăm că recent a luat fiinţă o Alianţă civică, din care fac parte principalele grupuri şi mişcări ale opoziţiei extraparlamentare.”

Virgil Ierunca: Şi totuşi, în ciuda acestei analize acide, Vladimir Tismăneanu îşi păstrează o speranţă lucidă, fiindcă, spune el, nimeni nu poate batjocori la infinit un popor.

Vladimir Tismăneanu: „Dacă puterea este în stare să priceapă ceva din drama revoluţiilor antitotalitare, acele miraculoase erupţii de energie socială, care au destrămat mirajul eternităţii unui despotism scofâlcit şi oligofrenic, atunci ea trebuie să se debaraseze de îndată de convingerea, că trecutul poate fi mereu reconstruit. Ce a fost nu va mai fi, orice ar crede gorilele de la România Mare.

Tot aşa, cum după mai bine de cinci ani de glasnosti, cincinalul prăbişirii imperiului minciunii, cel mai glorios şi binecuvântat cincinal. Tot aşa, minţile oamenilor nu mai pot fi condiţionate în funcţie de delirul unor autocraţi senili. Nici românii nu mai pot fi băgaţi la loc în cuşca tăcerii şi a spaimei. Gratiile au fost sfărâmate. Iar dresorii de odinioare, care se zbat furibund să supravieţuiască, nu mai au de fapt nici o şansă. Ei au pierdut definitiv şi irevocabil partida.

Dacă nu au fost în măsură să convingă pe nimeni nici în timpurile, când întreaga sferă a informaţiilor le era vasalizată, cum ar da câştig de cauză acum, când vocile lor cavernoase nu mai monopolizează spaţiul public şi trebuie să răspundă întrebărilor supreme: de ce, domnilor, spuneţi-ne, de ce v-aţi închinat pigmeului bâlbâit? De ce ne-aţi tratat ca pe nişte scalvi? De ce ne-aţi supus caznelor totalitare? De ce ne-aţi denunţat şi ne-aţi crucificat? De ce, deloc onorabili membri ai fostului comitet politic executiv, care acum lăcrimaţi prin celulele pe unde v-a trimis revoluţia, de ce nu v-aţi ridicat niciodată glasul împotriva mizeriei naţionale şi aţi ridicat statuie unui satrap posedat şi unei mesaline cu pretenţii de Newton? De ce, la fel de puţin stimabili Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu, de ce aţi cântat osanale unui sistem, pe care-l ştiaţi criminal şi la a cărui menţinere aţi contribuit cu maniacală osârdie?

Este limpede, confruntaţi cu iminenta justiţie politică, căreiea nu-i vor putea scăpa, citesc şi ei ziarele şi ştiu ce se petrece în fosta Germanie de Răsărit cu agenţii Stasi, protagoniştii farsei ceauşiste nu au decât o soluţie – să iniţieze, în umbra puterii şi chiar cu sprijinul ei, o contrarevoluţie. Pentru că, o spun cu toată responsabilitatea, despre aceasta este vorba.

Atacurile sordide la adresa martirilor revoluţiei şi denigrarea tuturor celor, care apără valorile pluraliste, fac parte dintr-o strategie a restauraţiei totalitare. Din nefericire pentru aceşti cavaleri ai odioasei figuri, regimul pe care l-au adorat nu poate fi resuscitat. Odată - pentru că era esenţialmente antiuman. Deci, potrivnic instinctelor şi aspiraţiilor naturale ale individului, indiferent de originea sa. Apoi pentru că era antinaţional, o scornire incongruentă cu firea acestui popor, o născocire utopică a Apusului pe care un Orient sărăcit de spirit civic şi-a însuşit-o în figura scheletică şi ameninţătoare a comisarului bolşevic. Este cel puţin îndoielnic, prin urmare, că asemenea dogme blonave mai pot inspira altceva, decât oroare între fostele victime ale bestiarului comunist.

Complicat şi traumatic, acest prim an post revoluţionar a vindecat prea puţine răni. Pe de altă parte, avem o consolare în sentimentul, ori chiar certitudinea că nimeni nu poate batjocuri la infinit un popor. Că ideea de justiţie este mai durabilă decât orice serviciu de informaţii şi că există un Zeitgeist mai puternic decât neotribalismul reacţionar şi funciarmente neandertalian al unei nomenclaturi lovite de apoplexie.”

*
Virgil Ierunca: Încheiem cu un fragment, în care Mircea Cărtărescu evocă Piaţa Universităţii.

Mircea Cărtărescu: „Când se proiectau filme pe ecranul, aşezat pe zidul arhitecturii, filme nicicând acceptate la televiziune, ne aşezam cu toţii pe asfalt, întinzând pe jos ziare FSN-iste. Şi acum adidaşii mei albi au dungi întunecate de la asfalt pe părţile exterioare. Priveam imaginile, care dezvăluiau fără echivoc conspiraţia căreea revoluţia noastră îi căzuse pradă. Ne ridicam din când în când în picioare, ca să vedem până unde se întinde mulţimea – era cât vedeai cu ochii.

Noaptea târziu se mai cânta o dată imnul, se aprindeau toate torţele şi aerul începea să frigă. Se impregna de lumina galbenă, care frigea. Balconul se închidea, mulţimea se destrăma şi sute de oameni continuau să rătăcească din loc în loc până spre dimineaţă, în căutare de prieteni. Se formau grupuri peripatetice. Comentam ştirile noi. Dialogul mereu amânat, imbecilităţile, miniparlamentului, Timişoara. Cei dintre noi, care încă nu semnaseră Proclamaţia, puteau semna în registrul aşezat pe capota unei maşini. Cu încetul se stingeau şi luminile dreptunghiulare ale Intercontinetalului. Străinii, şi sigur nu numai ei, ne priviseră de pe balcoane toată seara.”

*

Virgil Ierunca: Săptămâna viitoare vom continua cu alte texte din revista „Agora”. Până atunci rămânem însă în Piaţa Universităţii.

*Povestea vorbei. O emisiune de Virgil Ierunca. Amintim că emisiunea Povestea vorbei este difuzată miercuri, la orele 21.25, şi este repetată joi dimineaţa la 9.25, ca şi duminică seara, la 22.25, ora României.
XS
SM
MD
LG