Linkuri accesibilitate


O dată de care ne vom aduce aminte cu groază sau cu amuzament: 14 februarie 2011. Depinde de ce vom mai putem recupera din istoria tot mai puțin înțeleasă a creșterii și descreșterii civilizațiilor. Realitatea în fața căreia am fost puși începînd cu ziua de 14 februarie 2011 spune clar și oficial că Republica Populară Chineză, statul acela colosal, comunist, capitalist, eșuat și relansat, a devenit după 60 de ani de istorie oscilantă, a doua putere economică a lumii.

Clasamentul e mai mult decît instructiv. Statele Unite conduc în continuare cu un PIB (Produs Intern Brut) de aproape 16 trilioane de dolari (16 mii de miliarde). China a trecut pe locul doi, cu aproape 6 trilioane, după ce a depășit marginal Japonia care cade în poziția a treia, cu un PIB puțin peste 5 trilioane. Ierarhia pare clară dar podiumul ascunde o serie lungă de nuanțe și cifre contradictorii.

Ascensiunea Chinei e notabilă dar nu atît de onorabilă pe cît pare. Clasamentul nu include PIB zonei economice euro, estimat de statistici proaspete la ceva mai mult de 12 trilioane. Din acest unghi, China pierde locul doi. Din același unghi, devine limpede că alarmismul pe tema declinului economic al Occidentului e prematur. Economiile americană și euro, adică Occidentul economic reunit, surclasează masiv China. În sfîrșit, China, aflată fie pe locul doi, fie pe locul trei, a ajuns pe podium cu un PIB susținut de o populație aproape incalculabilă: 1 miliard și jumătate de oameni. PIB-ul Japoniei e aproape la egalitate, cu o populație de 10 ori mai mică. De fapt, populația care susține economia Chinei e mai mare decît suma populațiilor americană, japoneză și a statelor membre ale zonei euro.

Relativizarea ascensiunii chineze sporește, odată cu calcule care desfac blocul nediferențiat al PIB-ului. Dacă PIB-ul dă o idee generală despre starea economiei, PIB-ul pe cap de locuitor dă o măsură foarte exactă a gradului de dezvoltare socială. UN PIB mare descrie o economie care lucrează intens. Un PIB pe cap de locuitor mic descrie o societate săracă. Iată de ce, China, cu un PIB fabulos dar cu un PIB pe cap de locuitor la nivelul Bosniei sau al El Salvador, e o țară, pur și simplu, săracă, mai bine spus insuficient dezvoltată. Un număr covîrșitor de chinezi trăiesc prost.

Impresia furnizată fără încetare de canale tv și fotoreportaje care plusează pe noua burghezie consumistă chineză e foarte parțială, dacă nu falsă. Învelișul social din zonele prospere, de coastă, ale Chinei nu spune nimic despre grupul social colosal al populației rurale sau suburbane sărace. China e un fenomen extraordinar dar acest fenomen e contradictoriu și în mare parte neelucidat. China nu e, în nici un caz, episodul economico-financiar triumfal descris de presa de consum.

Contradicțiile fenomenului chinez au generat deja o literatură economică vastă în cercurile academice și, din fericire, dezbaterea e, acolo, bine așezată în realitate. China e indiscutabil o putere economică pîndită de probleme. Recentul puseu de inflație, care a ridicat prețul produselor de bază și a a forțat majorarea ratei dobânzii, e un eșantion pe care autoritățile chineze îl vor reîntîlni, curînd, la dimensiuni mult amplificate. Căci exapansiunea chineză e un caz clasic și gigantic de „supraînclzire”. Discuția e nuanțată.

China intră în rîndul statelor care practică o filozofie economică propulsată de exporturi dar se deosebește radical de colegii de clasă. Saltul chinez e, așa cum o vede oricine, un caz de tipic de cursă de urmărire și recuperare a decalajului față de Occident. Cu alte cuvinte, China intră în lunga serie istorică a statelor care au decis să „ajungă din urmă” Occidentul. Povestea acestei sincronizări programatice e un capitol de istorie amplu și fascinant.

Cazurile care ne interesează sînt cazuri de mare încărcătură istorică. După cîte se pare, lecția acestor capitole fundamentale de istorie și economie n-a fost înțeleasă sau, cum e mai probabil, a fost înțeleasă dar nu poate fi pusă în practică. Un curent formidabil împinge China spre o postură care ignoră sau e silită să ignore mesajele ce vin din trecut. Astfel, știm că încercările de recuperare a handicapului grav au dat, pînă acum, două feluri de rezultate. Pe de o parte, cunoaștem situația postbelică a Germaniei (și în genere a Europei de Vest).

Problema revenirii la standardul occidental a fost atacată, inițial, cu pachete de finanțare și infrastructură americană. După injecția furnizată de faimosul Plan Marshall, recuplarea cu standardele occidentale a fost, în genere, sprijinită de creșterea productivității și de investiții masive în educație și tehnologie. Rezultatul clasic al acestei rețete e mult citatul „miracol german” care a transformat relativ rapid un stat distrus de război într-o supraputere exportatoare de produse superioare.

Celălalt caz proeminent al acestei categorii e Japonia, un alt stat distrus militar la sfîrșitul războiului și relansat economic sub egidă americană. La jumătatea anilor '60, Japonia era deja un fenomen de rezonanță globală. Exporturile masive de produse cu grad avansat de tehnologie au dat Japoniei o reputație foarte asemănătoare cu impresia pe care o degajă, astăzi, China. La începutul anilor '80, Japonia era, deja, încojurată de o mistică ecomică enormă care avertiza asupra viitorului asiatic și proclama sfîrșitul supremației americane. Tot ce era tactil, util și ieftin pe piețele de consum, de la transistoare la jucării și oțel, purta inscripția Made in Japan.

Apoi, oarecum pe neașteptate, la sfîrșitul anilor '80, a venit stagnarea. Ascensiunea japoneză a fost blocată de o supraîncălzirea economiei interne. Cu alte cuvinte, Japonia se supradimensionase. Crescuse adică mult prea mult pentru capacitatea de absorbție internă. Blocajul economiei interne a fost amplificat de trăsături mentale și sociale fixe care fac din japonezi mari posesori de economii personale și consumatori reticenți. China ar putea fi curînd în aceași situație, cu atît mai mult cu cît instinctul de economisire al populației e și mai pronunțat.

A doua categorie de strategii de recuperare a decalajului nu e, de fapt, o strategie ci o practică elementară. Ea e ilustrată de Rusia și de state al petrolismului sud-american sau din Orientul Mijlociu. În aceste cazuri, expansiunea e promovată de exporturi agresive de materii prime. Încasările sînt cel mai adesea sub-utilizate, utilizate irațional pentru obiective de prestigiu sau furate de o birocrație arondată centrului politic. China a depășit acest nivel și lucrează într-o notă mult mai eficientă. China pare să fi înțeles foarte bine lecția arabo-rusă. Nu e de mirare. Partitura exportului de resurse e cea mai rudimentară formulă de expansiune cunoscută.

Exact ca Rusia, China a trecut deja printr-un fiasco expansionist. În anii '50 Mao mobiliza populația și economia pentru un efort ce urma să aducă, rapid, țara la nivelul Marii Britanii. Aceași pretenție era anunțată de Hrușciov care promitea egalitatea cu economia americană la capătul unui hei-rup unional. În ambele cazuri, salturile planificate s-au soldat cu eșecuri teribile. Industrializarea dogmatică a umplut China și URSS de instalații formidabile, costisitoare și neproductive. Efortul a dezechilbrat dramatic economia, a introdus, practic, forme de muncă în sclavaj și a lăsat în urmă zeci de milioane de morți. Paralelismul a rămas în memoria liderilor chinezi care au evitat reluarea rețetei ruso-maoiste. Federația rusă s-a dovedit incapabilă de asimilarea poyitivă a propriei istorii și a reluat ciclul exporturilor de materii prime. Planul de Modernizare anunțat de Președintele Medvedev e strict retoric.
XS
SM
MD
LG