Linkuri accesibilitate

Controverse în jurul unei capodopere cinematografice: The King's Speech


Colin Firth într-o scenă din „The King's Speech"

Colin Firth într-o scenă din „The King's Speech"

„Discursul Regelui” este, înainte de toate, istoria unei relații umane: între un om handicapat, cu probleme majore de articulare a vorbirii, și un logoped atipic, care încearcă să-l vindece.


In decurs de cîteva zile, după ce a primit nominalizări pentru premiile Oscar la nu mai puțin de 12 categorii, filmul britanic „Discursul regelui” (The King's Speech) a devenit o vedetă a presei internaționale și primul succes de casă al săptămînii în Statele Unite. Un film de excepție cu o tramă istorică nu lipsită însă de controverse. Victor Eskenasy:


Excepțional jucat de Colin Firth (binecunoscut din Shakespeare in Love și din Pacientul englez), de Geoffrey Rush, actor australian cu reușite teatrale în Shakespeare și Eugen Ionesco și de Helena Bonham Carter, de neuitat în A Room with a View (O cameră cu vedere), pus în scenă extrem de clasic, academic, de un regizor de talent, Tom Hooper, cu o carieră bine stabilită pe platourile serialelor de televiziune britanice, „Discursul Regelui” este, înainte de toate, istoria unei relații umane: relația dintre un om handicapat, cu probleme majore de articulare a vorbirii, și un logoped atipic, care încearcă prin metode neortodoxe să-l vindece.

Regizorul Tom Hooper
Intensitatea relației umane evidențiată de scenariu și jocul actorilor este aceea care a determinat succesul de public al filmului.
Helena Bonham Carter, nominalizată în categoria celui mai bun rol secundar feminin


Faptul că personajul handicapat este unul istoric, prințul Albert, pe cale de a deveni, la mijlocul anilor ’30, pe fundalul ascensiunii nazismului, regele George al VI-lea, nu face decît să adauge o miză și o tensiune particulară dramei umane din fundal, transformînd întreaga istorie într-un soi de simbolică trimitere la „Prinț și cerșetor”, de natură, iarăși, să emoționeze publicul.

Filmul are un soi de happy-end, tînărul rege reușind să-și depășească inhibiția și să pronunțe, transmis prin radio, un impresionant mesaj către națiune-declarație de război a Marii Britanii, Germaniei naziste.



Cum se întîmplă adesea în lumea criticilor de film și a celor care chibițează pe margini, fundalul istoric și ilustrarea sa este scoasă zilele acestea, benign sau cu gravitate în evidență, lăsîndu-se la o parte trama psihologică și umană a filmului. Dacă în presa irlandeză privirile indignate se focalizează pe kilt-ul purtat în film de prințul Albert, cu ocazia unei vizite la o reședință regală, care nu ar respecta costumația de epocă, în presa americană se clamează că filmul ocolește adevăruri istorice deranjante despre casa regală britanică.

Ostilitățile au fost deschise de criticul Christopher Hitchens, în popularele publicații culturale Slate și Vanity Fair, în care se vorbește de o „bizară rescriere” a istoriei. In cauză este pus personajul regelui Edward al VIII-lea, un admirator deschis al regimului nazist, element omis de film și imaginea de epocă a viitorului premier Churchill, la mijlocul anilor ’30, susținător convins al lui Edward și al politicii împăciuitoare față de Hitler. Or, „Discursul regelui” îl prezintă invers, ca un vizionar, susținător al prințului Albert în momentul ascensiunii acestuia la tron.

Acuzațiile apărute în publicațiile Vanity Fair și Slate au fost preluate imediat de restul presei internaționale și doar voci răzlețe s-au ridicat pentru a tempera spiritele. Cum scria un istoric pe blogul revistei americane Commentary, criticul Hitchens „trage simultan în mai multe ținte: în Churchill pentru că a fost monarhist și în monarhie pentru vina de a exista”.

Dar, dincolo de controversele pe teme istorice, „The King's Speech” (Discursul regelui), am convingerea, va rămîne ca o capodoperă cinematografică, un film clasic, parcă totuși din alte vremuri, al secolului al XXI-lea.
XS
SM
MD
LG