Linkuri accesibilitate

Sindicalismul românesc, odinioară speranţa reformei economice şi sociale, a redevenit o curea slăbită şi destrămată de transmisie între scena politică şi masa de angajaţi.


Periodic, sindicaliştii scot oameni în stradă pentru a demonstra că, deşi sunt inofensivi, ba chiar ineficienţi când e vorba să se opună la masa verde deciziilor guvernului, pot fi cei mai mari pitici din România. Blochează câte un mare bulevard sau pieţele publice şi fac fotografii de grup cu protestatarii pentru a da impresia că lucrează pentru ei, deşi în viaţa de toate zilele s-au transformat în păsări-sanitar şi curăţă resturile de finanţări şi privilegii care scapă de la masa guvernului. În jocul aparenţelor, nimeni nu ţine cont şi de ce se ascunde în spatele oglinzilor.

Eşecul mişcărilor sociale este calculat să consume indignarea colectivă, împiedicând protestele să ajungă la masa critică şi la explozie printr-o savantă neconcordanţă între agendele şi interesele liderilor. Şi mereu masa critică este înlocuită cu masa verde care e tocmai bună să pui pe ea promisiuni şi pe sub ea mici atenţii.

Sindicalismul românesc, odinioară speranţa reformei economice şi sociale, a redevenit o curea slăbită şi destrămată de transmisie între scena politică şi masa de angajaţi. E drept că acum aceste curele s-au înmulţit ca şi motoarele care le angrenează sau roţile pe care pun în funcţiune. Manipulate în discursuri de toată lumea, de la preşedinte la membrii opoziţiei, disperarea şi indignarea au început să aibă culoare şi miros politic, balansându-se ca un yoyo uriaş dinspre străzile pline de protestatari către tribunele politice şi sondajele de opinie.

Deşi sunt întemeiate, nemulţumirea şi protestul îşi pun măşti carnavaleşti care-i orbesc pe sindicalişti şi-i fac să alunece comic în capcanele unse cu miere de guvern şi politicieni. Iar ei, deh, oameni! ţin cu o mână frâul carelor alegorice şi cu cealaltă biciul cu care ameninţă pe guvernul şi clasa politică. Toată această gimnastică dă sentimentul că la exerciţiul disperării participă artişti ai foamei, dar lipsesc (din lehamite, lene sau nostalgii comuniste) cele mai multe victime ale catastrofei economice. Poate pentru că sunt strivite de carele alegorice. Deşi săbiile ascuţite la guvern au pătat deja drapelele de luptă cu sângele clasei muncitoare, masele de manevră sunt tot mai inconsistente, chiar dacă mai vehemente. Radicalizarea celor puţini are doar efecte scenice pentru ştirile tv sau prima pagină a ziarelor.

La fel ca şi protestele parlamentare ale opoziţiei care s-a ridicat şi a părăsit sala cu ocazia votului pentru legea pensiilor sau când premierul ori preşedintele au venit să-şi mai lustruiască imaginea televizată la tribuna parlamentară. Un protest zadarnic întrucât voinţa politică majoritară mută munţii din loc şi nu se împiedică în regulamente şi aritmetică atunci când trebuie să adune voturi pentru a adopta o decizie.

După ani de inginerie genetică, partidele aflate la putere (indiferent de culoarea politică) pot sintetiza orice formă a democraţiei, modificându-i genele prin implanturi de oligarhie şi spirit de gaşcă. Armata de muncitori a fost înlocuită de o armată de clone. Poate de aceea democraţia românească a început să capete aerul obosit al unei curtezane îmbătrânite. Instituţiile ei, gesturile şi atitudinile sunt teatrale şi, cu toate că zbuciumul pare agonic, terminal, spectatorii îşi pregătesc pungile cu popcorn pentru următorul episod. Mulţi actori ai democraţiei şi-au epuizat energia în culise, repetându-şi cu patos şi convingere rolul în care au fost distribuiţi.

La mai bine de 20 de ani de la înlăturarea comunismului, vedem că acesta este prezent chiar şi în minţile celor care nu l-au trăit, câştigând toate alegerile de la revoluţie încoace. Democraţia populară, adică dictatura comunistă, a dus la perfecţiune arta disimulării, a manipulării şi a desfigurării sociale. Astfel că povara morală a dispărut şi nimeni nu mai trebuie să fie, adică să existe în mod autentic, ci doar să fie convingător. Toate puterile în stat, inclusiv presa au ajuns la credinţa că nu autenticitatea, ci aparenţa aduce voturi.
XS
SM
MD
LG