Francezul s-a născut grevist. Adevărat, eneglezii au născocit organizarea sindicală a muncii și formele ei de protest. Însă tot englezii au învățat să se despartă de mania sindicală, așa cum știu să se despartă de orice exces. În schimb, francezii nu-și pot refuza plăcerea unei demonstreții de stradă. Greva franceză e sacră. Ea nu poate ierta nici un guvern și nu poate accepta nici o excepție rațională. În principiu, pentru francezul grevist, adică pentru o majoritate largă a populației, vremurile sînt întotdeauna grele iar sacrificiile impuse nu se opresc nicicînd. Francezii sînt mereu dușmanii austerității dar trebuie imediat adăogat că tot francezii dau o definiție foarte aparte austerității. Astfel, după socoteala francezului, austeritatea e acel regim de chin și suferință care poate fi constatat în orice moment, cu excepția cazului în care guvernul decide să cheltuie tot bugetul pe salarii, pensii și sporuri.
Chiar și în această ultimă varaiantă, e de așteptat, totuși, o grevă, pentru că francezul nu poate accepta vreodată că e tratat pe măsura meritelor și nevoilor. Mai nou, Franța s-a răsculat pe tema regimului pensiilor. Pe scurt, guvernul propune mărirea vîrstei de pensionare de la 60 la 62 de ani. Motivul, în vorbele unui politician francez proeminent, vine din constatarea că statul a dat faliment. Logica demografică și lăcomia socială neverosimilă a bugetarilor francezi (și sud-europeni, în general) au pregătit un dezastru pe care guverne succesive l-au ascuns sau amînat. Pînă astăzi.
După cataclismul financiar-social grec, toată Europa a fost silită să recunoască un adevăr istoric vechi: falimentul sistemului de asigurări. Reacțiile au variat: balticii au strîns din dinți, grecii s-au aruncat la picioarele Germaniei, Germania a mărit randamentul, România și-a pus televiziunile private să militeze pentru un plan care duce în direcția Greciei. Francezii au recurs la ce le e lor mai drag: greva. De fapt, un lanț de greve care începe cu transporturile și nu va înceta fără exhibiționismul de rigoare al studenților și elevilor. E o tradiție istorică dar o tradiție mai degrabă comică și, în acest moment, tragi-comică. Între toate statele mari ale Europei, Franța continuă să fie mai aproape de propria comoditate mascată în atitudine civică.
Am discutat cu francezi de rînd și am fost șocat de perfectul lor autism. Nici un argument și nici o cifră nu ajung să pună o umbră pe convingerea că "l'etat" e o ființă divină și neperisabilă care poate și trebuie să plătească o infinitate de drepturi și privilegii în care majoritatea vede chestiuni de "bun simț".
Șocul francez va fi cu atît mai dur și ajustrarea la realitate cu atît mai năpraznică. La France profonde nu mai are adîncime.
Chiar și în această ultimă varaiantă, e de așteptat, totuși, o grevă, pentru că francezul nu poate accepta vreodată că e tratat pe măsura meritelor și nevoilor. Mai nou, Franța s-a răsculat pe tema regimului pensiilor. Pe scurt, guvernul propune mărirea vîrstei de pensionare de la 60 la 62 de ani. Motivul, în vorbele unui politician francez proeminent, vine din constatarea că statul a dat faliment. Logica demografică și lăcomia socială neverosimilă a bugetarilor francezi (și sud-europeni, în general) au pregătit un dezastru pe care guverne succesive l-au ascuns sau amînat. Pînă astăzi.
După cataclismul financiar-social grec, toată Europa a fost silită să recunoască un adevăr istoric vechi: falimentul sistemului de asigurări. Reacțiile au variat: balticii au strîns din dinți, grecii s-au aruncat la picioarele Germaniei, Germania a mărit randamentul, România și-a pus televiziunile private să militeze pentru un plan care duce în direcția Greciei. Francezii au recurs la ce le e lor mai drag: greva. De fapt, un lanț de greve care începe cu transporturile și nu va înceta fără exhibiționismul de rigoare al studenților și elevilor. E o tradiție istorică dar o tradiție mai degrabă comică și, în acest moment, tragi-comică. Între toate statele mari ale Europei, Franța continuă să fie mai aproape de propria comoditate mascată în atitudine civică.
Am discutat cu francezi de rînd și am fost șocat de perfectul lor autism. Nici un argument și nici o cifră nu ajung să pună o umbră pe convingerea că "l'etat" e o ființă divină și neperisabilă care poate și trebuie să plătească o infinitate de drepturi și privilegii în care majoritatea vede chestiuni de "bun simț".
Șocul francez va fi cu atît mai dur și ajustrarea la realitate cu atît mai năpraznică. La France profonde nu mai are adîncime.