Linkuri accesibilitate

O comedie suită de tablouri satirice ale lumii post-sovietice, avînd ca ingrediente fanatismul comunist, apetitul de prestanță al oligarhilor, mafia rusă, mizeria combinată cu abilitatea de a se descurca și sentimentalismul păturii defavorizate a societății, condiția minorităților și cea ambiguă a artei într-o lume capitalistă.


Pentru vina de a fi dat un interviu la Radio Europa Liberă, la începutul anilor 80, un cuplu de muzicieni ruși din orchestra Operei Bolshoi, este trimis în Gulag, unde avea să piară. Grație unei atașate culturale la ambasada Franței de la Moscova, fata lor, în vîrstă de numai șase luni, ajunge la Paris și devine o violonistă de talent. Pentru vina de a-i fi apărat și promovat pe cei doi instrumentiști, ea un talent al viorii, ambii evrei, într-un moment de intensificare a persecuțiilor antisemite de către regimul Brejnev, unui dirijor rus i se interzice să-și continue cariera și devine un simplu om de serviciu la celebra operă moscovită. Peste aproape 30 de ani, destinele dirijorului și al tinerei violoniste se intersectează într-o tramă cinematografică de o ironie, satiră și duioșie în același timp, rar întîlnite.

In cîteva cuvinte aceasta este miza remarcabilului film al regizorului Radu Mihăileanu, intitulat „Concertul” și lansat săptămîna aceasta în circuitul internațional, cu o mult mediatizată campanie înaintea premierei în sălile londoneze.



Filmat la București, Budapesta și Paris, cu o echipă de excelenți actori ruși, francezi și români (remarcabil Vlad Ivanov în rolul unui oligarh rus), „Concertul” lui Radu Mihăileanu a fost lansat pe ecranele franceze în noiembrie trecut, apoi și în România, iar între timp a apărut și pe DVD, însoțit de ceea ce se numește un „Making of... ”, documentarul, extrem de interesant și el, al filmărilor.

Cum se întîmplă adesea, criticii de film nu au reținut decît primul nivel al tramei, comedia în jurul unei idei, la prima vedere puțin verosimilă. Dirijorul rus, devenit om de serviciu, citește întîmplător un fax trimis directorului de la Bolshoi, invitînd orchestra la Paris. Dirijorul deturnează faxul și alcătuiește el o orchestră din foștii instrumentiști evrei, dați afară cu ani în urmă, suplimentată cu virtuoși romi, și căreia i se alătură un fost administrator al Operei, fanatic comunist, și un oligarh rus, rege al gazului, cu înclinații muzicale, ce sponsorizează turneul improvizat. După peripeții, falsa orchestră a Bolshoi-ului ajunge la Paris și, în final, dă un concert emoționant, stimulată de tînăra violonistă, care află în acest context cine i-au fost părinții și originile predispoziției spre muzica rusă, cea a lui Ceaikovsky în speță.

Arareori o comedie din istoria recentă a cinematografului și-a propus și a reușit să reunească într-o succesiune coerentă și echilibrată o asemenea suită de tablouri satirice ale lumii post-sovietice, avînd ca ingrediente fanatismul unor comuniști vîrstnici, apetitul de prestanță al oligarhilor, mafia rusă, mizeria combinată cu abilitatea de a se descurca și sentimentalismul păturii defavorizate a societății actuale, condiția minorităților, de la romi la evrei, și, nu pe ultimul loc, condiția ambiguă a artei într-o lume capitalistă, atît în răsărit cît și în Occident.



Deghizată în comedie, adesea cu accente spumoase, întrega istorie a filmului poate fi ușor citită și într-un registru grav, dintr-o perspectivă politică și a condiției umane în lumea sovietică și apoi cea rusă, a prezentului. Condiția este, probabil, să vezi filmul nu numai ca un prilej de a destindere, dar și ca unul de reflecție...
XS
SM
MD
LG