Linkuri accesibilitate

Prof. Dinu C. Giurescu: „după 1989, au apărut o serie întreaga de formule, de clişee, spuneti-le şi mituri, în legatură cu tranziţia si cu identitatea europeană”.



20 mai 2000

Firul Ariadnei – mărturii din labirintul tranziţiei
.
O emisiune de: Radu Călin Cristea

Cu Dinu C. Giurescu despre Europa, istoria României și tranziție.

Invitat: Istoricul Dinu C Giurescu care a emigrat in SUA in martie 1988. O discuţie pe teme identitare, europene şi de tranzitie. Dar văzute prin prisma unuia dintre cei mai însemnaţi istorici romani.


Dinu C. Giurescu: „Acum noi traim si o moda a miturilor, care are partea ei bună, în sensul că ne obligă sa privim critic o serie de componente ale trecutului nostru, pe de altă parte, are şi o parte negativă, în sensul că tot demitizînd, nu mai rămînem cu nimic din propriul nostru trecut. Sigur că după 1989, au apărut o serie întreaga de formule, de clişee, spuneti-le şi mituri în legatură cu tranziţia si cu identitatea europeana.

Aici, la identitate, să nu uităm că Romania, pînă în 1939 şi chiar în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o ţara europeana, înscrisă în circuitele continentului, luînd parte la formulele de securitate ale acestui continent şi în veacul trecut, în vremea lui Carol I, a regelui şi după a ceea între cele doua războaie. Leul era convertibil, marfurile noastre circulau, iar elitele noastre intelectuale se formau în continuare în strînsă legatură cu Parisul, cu Berlinul, cu Viena, mai puţin cu Londra, dar, totuşi, din cînd în cînd şi cu Marea Britanie. (...)

Depinde la care mit vă referiţi, mit negativ, nociv şi altele, Europa de aur... (...) Europa de aur n-a existat niciodată. A existat o Europă normală, cu plusuri cu minusuri, cu tensiuni, cu mers inainte, o Europă a naţiunilor din care am făcut şi noi parte, o Europă care şi-a modifucat mereu frontierele, dar care a progresat mereu spre formula, astazi, oarecum criticată, din păcate, a statului naţional. Care nu inseamnă un stat intolerant.

Dacă privim bine harta Europei, după primul război mondial, niciodată harta Europei n-a fost mai aproape de ceea ce numim noi astăzi statul naţional, adică state care cuprind înlăuntrul hotarelor lor majoritatea, sau partea cea mai importantă a naţiunii respective. Şi aceasta autodeterminare carea avut loc la sfărşitul primului război mondial a recreat o sumă întreagă de state care există pînă astazi: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania... Polonia este devărat că a fost deplasată cu aproape 50 % spre Vest, dar există, Cehia şi Slovacia, Romania, Turcia modernă, contemporană. Sigur că a creat si Iugoslavia unde s-a produs procesul de spargere şi tragedia pe care am cunoscut-o.

Aşa că aceasta Europă a naţiunilor va contina să existe şi cu toată Uniunea Europeană în care se află acum, germanii vor rămîne germani, francezii deasemenea, spaniolii, italienii..., cu alte cuvinte este o falsă opozitie între identitatea europeană şi identitatea naţională respectivă”. (...)

„Sa luam românii din vremea lui Bălcescu şi Kogalniceanu, să luăm şi pe românii din vremea lui Ionel Brătianu şi a lui Alexandru Averescu şi a lui Iuliu Maniu şi să-i comparăm cu cei de astazi: dacă luam la nivelul opiniei publice, eu nu cred că romanii erau mai pregatiti atunci, la nivelul opiniei publice largi, a omului, să zicem, de pe stradă, a omului care munceşte toată ziua, nu cred că eram mai pregatiti pentru europenizare, în sensul modernizării Romaniei decit atunci. Si o sa ma întrebaţi de ce ? Păi, citiţi-l pe Caragiale! Si o sa vedeţi capodoperele sale cum reflectă, sigur, şarjează, satirizează, dar fondul este real.... la nivelul tîrgoveţilor, a lumii oraşelor, a lumii mai marunte, percepţia despre democraţie probabil că era cam aceiaşi (cu cea de astazi). Unde era diferenţa?

Clasa noastră politică era de foarte bună calitate. Atît Bălcescu şi Kagalniceanu şi Ion Brătianu, adică cei care au făcut unirea principatelor şi independenţa, aceştia aveau o viziune într-adevăr, ştiau ce înseamnă Europa, ştiau care sunt imperativele ei, ştiau care sunt raporturile de forţă. Kogalniceanu a fost primul care văzînd inevitabilul a spus - e in regulă, nu semnez, dar cedez cele trei judeţe din Barasabia pe care ni le retrocedase Tratatul de pace de la Paris in 1856, le cedez şi iau Dobrogea, adică ieşirea la mare. Erau oameni foarte realişti din punct de vedere politic, iar Carol I nu s-a sfiit să semneze Tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania imperială, tratat secret, dar care a asigurat securitatea Romaniei, in ansamblu de putere european şi în raporturile Romaniei faţă de Imperiul Rusiei. Adică erau oameni care aveau simţul realităţilor.”
XS
SM
MD
LG