Odată la fiecare doi-trei ani, problema revine în discuţie. Un grup sau altul de parlamentari europeni cer limpezirea situaţiei. Din două, una: ori Strasbourg, ori Bruxelles. Subiectul e vechi, n-a ieşit nicodată de pe agendă şi, foarte probabil, nu va fi niciodată tranşat.
Iniţiatorii acestui gen de intervenţii pornesc de la o observaţie de bun simţ: Parlamentul European cheltuie sute de milioane de euro anual doar pentru că trebuie să acopere costurile navetei între Strasbourg şi Bruxelles. De ce avem nevoie de două sedii ale Parlamentului European, mai ales acum cînd, toată lumea face economii iar Parlamentul European se pronunţă de zor pe tema austerităţii?
De obicei, intervenţiile se îndreaptă spre autorităţile franceze şi cer Preşedintelui Republicii să accepte că mîndria naţională franceză nu e un argument suficient pentru menţinerea unei a doua camere parlamentare la Strasbourg. Cererea e legitimă dar multe din argumentele pe care se sprijină sînt rodul necunoaşterii sau al relei informări.
De fapt, Strasbourg e singurul sediu al Parlamentului European. Bruxelles e un adaos tîrziu şi discutabil. Strasbourg e locul de desfăşurare al Adunărilor Parlamentare europene de un fel sau altul încă din 1952. Pînă la începutul anilor '80, Strasbourg a fost singurul loc de întrunire al Parlamentului European. Apoi, în urma presiunilor care cereau un sediu mai puţin frrancez, s-a ajuns la un compromis care a adăogat Bruxelles-ul.
Însă situaţia a rămas funcţional aceeaşi şi după schimbarea de decor. Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc, aşa cum s-a întîmplat de la început, la Strasbourg. Din 1999, au început să aibă loc aşa zise mini-sesiuni şi la Bruxelles. În orice caz, locul în care Parlamentul lucrează cu adevărat şi în modul cel mai concret e tot Strasbourg. Din acest punct de vedere, ideea după care Strasbourg ar dubla inutil Parlamentul de la Bruxelles e complet falsă.
În plan practic, geografia dublă a Parlamentului european e, totuşi, o problemă reală iar Strasbourg e veriga slabă. Sesiunile plenare au loc odată la 3-4 săptămîni şi migraţia colectivă de la Bruxelles la Strasbourg e un spectacol greu de înţeles şi extrem de scump. În majoritatea anului, cînd la Strasbourg nu au loc sesiuni plenare, enormul palat al Parlamentului e neutilizat sau găzduieşte pe, perioade scurte, întruniri minore.
Cea mai mare problemă e însă transportul. Strasbourg, capitala Alsaciei, e un oraş splendid dar greu accesibil. Legătura directă cu Parisul s-a îmbunătăţit, după introducerea TGV-ului, un tren de mare viteză. Însă, pentru enorma majoritate a parlamentarilor, călătoria spre Strasbourg e o corvoadă. Cine pleacă de la Gdansk, Lisabona, Iaşi, Nicosia, Dublin şi atîtea alte oraşe europene trebuie să călătorească 8 ore sau mai mult şi să schimbe avioane, trenuri, autobuze, şalupe, taxiuri, tramvaie sau orice alt sistem de deplasare mecanică, pe direcţia Strasbourg.
Odată ajunşi la Strasbourg, parlamentarii vor observa cu mulţumire că toată industria hotelieră s-a înhăitat şi a organizat o capcană: absolut toate preţurile de hotel se dublează în săptămîna în care are loc sesiunea de la Strasbourg. În plus, o sută şi ceva de euro pe noapte nu pot cumpăra decît o cameră de hotel minusuculă şi rău întreţinută. Normal; hotelierii ştiu că peste o mie de oameni trebuie să găsească un loc de dormit şi, pînă la urmă, vor fi siliţi să cedeze.
Iniţiatorii acestui gen de intervenţii pornesc de la o observaţie de bun simţ: Parlamentul European cheltuie sute de milioane de euro anual doar pentru că trebuie să acopere costurile navetei între Strasbourg şi Bruxelles. De ce avem nevoie de două sedii ale Parlamentului European, mai ales acum cînd, toată lumea face economii iar Parlamentul European se pronunţă de zor pe tema austerităţii?
De obicei, intervenţiile se îndreaptă spre autorităţile franceze şi cer Preşedintelui Republicii să accepte că mîndria naţională franceză nu e un argument suficient pentru menţinerea unei a doua camere parlamentare la Strasbourg. Cererea e legitimă dar multe din argumentele pe care se sprijină sînt rodul necunoaşterii sau al relei informări.
De fapt, Strasbourg e singurul sediu al Parlamentului European. Bruxelles e un adaos tîrziu şi discutabil. Strasbourg e locul de desfăşurare al Adunărilor Parlamentare europene de un fel sau altul încă din 1952. Pînă la începutul anilor '80, Strasbourg a fost singurul loc de întrunire al Parlamentului European. Apoi, în urma presiunilor care cereau un sediu mai puţin frrancez, s-a ajuns la un compromis care a adăogat Bruxelles-ul.
Însă situaţia a rămas funcţional aceeaşi şi după schimbarea de decor. Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc, aşa cum s-a întîmplat de la început, la Strasbourg. Din 1999, au început să aibă loc aşa zise mini-sesiuni şi la Bruxelles. În orice caz, locul în care Parlamentul lucrează cu adevărat şi în modul cel mai concret e tot Strasbourg. Din acest punct de vedere, ideea după care Strasbourg ar dubla inutil Parlamentul de la Bruxelles e complet falsă.
În plan practic, geografia dublă a Parlamentului european e, totuşi, o problemă reală iar Strasbourg e veriga slabă. Sesiunile plenare au loc odată la 3-4 săptămîni şi migraţia colectivă de la Bruxelles la Strasbourg e un spectacol greu de înţeles şi extrem de scump. În majoritatea anului, cînd la Strasbourg nu au loc sesiuni plenare, enormul palat al Parlamentului e neutilizat sau găzduieşte pe, perioade scurte, întruniri minore.
Cea mai mare problemă e însă transportul. Strasbourg, capitala Alsaciei, e un oraş splendid dar greu accesibil. Legătura directă cu Parisul s-a îmbunătăţit, după introducerea TGV-ului, un tren de mare viteză. Însă, pentru enorma majoritate a parlamentarilor, călătoria spre Strasbourg e o corvoadă. Cine pleacă de la Gdansk, Lisabona, Iaşi, Nicosia, Dublin şi atîtea alte oraşe europene trebuie să călătorească 8 ore sau mai mult şi să schimbe avioane, trenuri, autobuze, şalupe, taxiuri, tramvaie sau orice alt sistem de deplasare mecanică, pe direcţia Strasbourg.
Odată ajunşi la Strasbourg, parlamentarii vor observa cu mulţumire că toată industria hotelieră s-a înhăitat şi a organizat o capcană: absolut toate preţurile de hotel se dublează în săptămîna în care are loc sesiunea de la Strasbourg. În plus, o sută şi ceva de euro pe noapte nu pot cumpăra decît o cameră de hotel minusuculă şi rău întreţinută. Normal; hotelierii ştiu că peste o mie de oameni trebuie să găsească un loc de dormit şi, pînă la urmă, vor fi siliţi să cedeze.