„Te rog, nu-mi spune cum se sfârşeşte povestea”, dă glas la un moment dat băiatul, iar replica lui are efectul unei deflagraţii apocaliptice, într-o carte şi aşa plină de cadavre carbonizate sau în descompunere, distinsă cu Premiul Pulitzer – Drumul, de Cormac McCarthy, Humanitas, 2009. Suntem într-o lume redusă la un „teren cauterizat”, după ce omenirea a fost rasă de pe faţă pământului, iar puţinii supravieţuitori bântuie ca nişte stafii în căutarea hranei şi a adăpostului. Un tată şi un fiu minor, adus pe lume în chiar ziua sfârşitului lumii, încearcă să supravieţuiască, după ce mama acestuia din urmă „a plecat, iar răceala acelei plecări a fost ultimul ei cadou”.
Or, tocmai semenii lor prezintă pericolul de moarte. Întâlnirea cu „prima fiinţă umană, în afară de băiat, cu care vorbise în mai bine de-un an” e cât pe ce să se întoarcă într-un act de canibalism, dacă nu şi-ar fi descărcat la timp pistolul. Cumplită, scena: „În sfârşit, fratele meu. Dinţii cenuşii, măcinaţi, plini de resturi de carne omenească. Cel care, cu fiecare cuvânt rostit, a transformat lumea într-o minciună”. Ca să reziste, mai ales psihic, tata şi fiul discută tot timpul între ei, ca pentru a-i reda lumii un rost: „– Dar n-am mânca pe nimeni. – Nu. N-am mânca. – Orice s-ar întâmpla. – Aşa e. Orice s-ar întâmpla. – Pentru că noi suntem băieţi buni. – Da”. Iar ca drumul lor să capete un sens, se auto-investesc cu o misiune: „– Pentru că noi ducem focul. – Da. Pentru că noi ducem focul”. În realitate, ori de câte ori aprind un rug, trebuie să fie cu ochii în patru spre a nu atrage atenţia celor care folosesc focul în cu totul alte scopuri: „Ceea ce văzuse băiatul era un prunc înnegrindu-se pe spuză”.
La capătul a 200 de pagini, tatăl moare, iar băiatul se întâlneşte cu cineva care-i schimbă viaţa, redându-i-o de fapt: „– Voi duceţi focul? – Da. Îl ducem. – Aveţi copii? – Avem. – Aveţi un băieţel? – Avem un băieţel şi-o fetiţă. – Şi nu i-aţi mâncat? – Nu. – Nu mâncaţi oameni? – Nu. Nu mâncăm oameni. – Şi pot să merg cu voi? – Da. Poţi”. Astfel se încheie drumul şi începe Calea.
Or, tocmai semenii lor prezintă pericolul de moarte. Întâlnirea cu „prima fiinţă umană, în afară de băiat, cu care vorbise în mai bine de-un an” e cât pe ce să se întoarcă într-un act de canibalism, dacă nu şi-ar fi descărcat la timp pistolul. Cumplită, scena: „În sfârşit, fratele meu. Dinţii cenuşii, măcinaţi, plini de resturi de carne omenească. Cel care, cu fiecare cuvânt rostit, a transformat lumea într-o minciună”. Ca să reziste, mai ales psihic, tata şi fiul discută tot timpul între ei, ca pentru a-i reda lumii un rost: „– Dar n-am mânca pe nimeni. – Nu. N-am mânca. – Orice s-ar întâmpla. – Aşa e. Orice s-ar întâmpla. – Pentru că noi suntem băieţi buni. – Da”. Iar ca drumul lor să capete un sens, se auto-investesc cu o misiune: „– Pentru că noi ducem focul. – Da. Pentru că noi ducem focul”. În realitate, ori de câte ori aprind un rug, trebuie să fie cu ochii în patru spre a nu atrage atenţia celor care folosesc focul în cu totul alte scopuri: „Ceea ce văzuse băiatul era un prunc înnegrindu-se pe spuză”.
La capătul a 200 de pagini, tatăl moare, iar băiatul se întâlneşte cu cineva care-i schimbă viaţa, redându-i-o de fapt: „– Voi duceţi focul? – Da. Îl ducem. – Aveţi copii? – Avem. – Aveţi un băieţel? – Avem un băieţel şi-o fetiţă. – Şi nu i-aţi mâncat? – Nu. – Nu mâncaţi oameni? – Nu. Nu mâncăm oameni. – Şi pot să merg cu voi? – Da. Poţi”. Astfel se încheie drumul şi începe Calea.
