Linkuri accesibilitate

În ce priveşte varianta preşedinţiei Tymoshenko, bănuiala la modă care scontează pe o reorientare pro-occident nu e nimic mai mult decît o iluzie reziduală. Fosta emblemă a revoluţiei portocalii e în viogoare doar pentru nostalgici şi naivi.

Traiectoria politicii generale a Yuliei Timoshenko ar putea parcurge coregrafia inversă: o preşedintă cu reputaţie pro-occidentală migrînd spre o politică de acomodare cu Federaţia Rusă. Tymoshnko e un personaj rău înţeles, una din marile erori de interpretare ale percepţiei occidentale. Tymoshenko e cazul politicianului fundamental oportunist. Virajul naţionalist şi prodemocratic executat de Tymoshenko în timpul aşa numitei Revoluţii Portocalii a fost un spectacol demagogic orbitor pentru minoritatea pro-occidentală din Ucraina şi, mai ales, pentru o lume politică occidentală mereu sensibilă la proiecţiile mass-media. Tymoshenko a procedat, atunci, la o schimbare radicală de recuzită: costumul, coafura şi limbajul naţionalist au fost un calcul iar calculul era perfect adecvat la momentul alegeri prezidenţiale 2004.

Fosta „power woman” de educaţie şi cruzime sovietică a schimbat costumul şi s-a transformat în fecioara fantasmei naţionaliste ucrainiene, un soi de Jean D’Arkova pentru consum politic imediat. Mai aprope de realitate e cealaltă titulatură cucerită de Tymoshenko în cercurile de cunoscuţi: „Prinţesa de Gaz”. Formula are o alcătuire mult mai simplă decît suratele ei din chimia organică: mega afaceri frauduloase cu rezervele de gaz ale statului. Descifrată pînă la ultima moleculă, Yulia Tymoshenko nu e nici îngerul prodemocratic blond (culoarea e de împrumut) şi nici eroina folclorică ucrainiană (costumul popular a înlocuit, din motive politice, taiorul închis al activistei).

Yulia Tymoshenko e, într-un fel bine cunoscut estului şi mult prea puţin cunoscut occidentului, demagogul post-comunist fără limite, fără adversar şi fără aliaţi. Tymoshenko e expresia unei rapacităţi cu atît mai periculoase într-o socitetate moale, confuză, sensibilă la legende politice şi dominată de anxietatea postcomunsimului. În sfîrşit, încurajată de fragilitatea societăţii, Tymoshenko pare să fi dezvoltat o paranoie politică de mare kitsch, în care Yulia planează pe post de Eva Peron. Dacă e adevărat că Tymoshenko se crede Eva Peron, ne reîntîlnim, pe această cale, cu vechea instabilitate psihică a autoritarilor comunişti est-europeni, mari consumatori secreţi de grandomanie. Fireşte, aplecarea spre strălucirea lumii de „firmă”, în care se varsă orice simbol de prestigiu, de la Gucci la hoteluri, yaht-uri şi figuri epatante în genul Peron, a jucat un rol însemnat.

Fie cu Yanukovich, fie cu Tymoshenko, Ucraina va reveni la realismul fix al influenţei ruse. Alegerile au importanţă doar în măsura în care celebrează încheierea scurtei şi naivei deraieri de intenţie democratică a fenomenului Yuschenko. Viitorul fost preşedinte ucrainain e plasat, cu sub 5%, încă din primul tur de scrutin, în postura marelui refuzat. Despărţirea masivă de Yuschenko nu semnalaează, însă, o reorientare politică.

Ea e, mai curînd, semnul unei epuizări colective, tipică pentru spaţiul de la perfieria sovietică. 20 de ani de tensiune politică internă şi presiune rusă dar, mai ales, 20 de ani de ezitare şi contradicţie plenară au dat proiectului democratic o credibilitate mereu în scădere. Populaţia marii periferii sovietice e, din punct de vedere, moral în cu totul altă situaţie decît populaţiile „europene” ale fostului bloc socialist. Dezorientarea politică şi criza economică cvasi-permanentă au creat o stare solidă de nedeterminare, o derută care s-a consolidat prelungindu-se. Consecinţele sînt epuizarea şi, mai departe, abandonul. Populaţiile supuse acestui tratament istoric sfîrşesc prin a renunţa la orice opţiune politică. Societatea se retrage înainte de a fi avansat şi îşi reduce pretenţiile la baremul minim: stabilitatea, în orice formulă şi cu orice risc politic. Lumea politică devine o zonă indiferentă şi, în acest fel, scutită de orice răspunderi. Guvernele şi partidele primesc dreptul de a cînta la nesfîrşit pe un libret scris fără participarea societăţii (cu excepţia zilei de vot).

În orice caz, problema lumii umane din vecinătatea Rusiei, problema pe care Ucraina o ilustrează grandios şi mizer, e tocmai stagnarea politică. Acea demisie pe care variaţiile brutale de bogăţie o maschează, reducînd-o la o chestiune de succes şi oportunism economic. În realitate, marea deficienţă a acestei lumi e strict politică, în sensul cel mai larg şi mai important al cuvîntului. Societatea are puls slab, abia sesizabil. Resemanrea dictează orientarea colectivă şi acceptă recompense minore. Lumea se mulţumeşte cu şperţurile electorale care mai coafează pensiile şi salariile sau mituiesc una sau alta din categoriile profesionale. În sfîrşit, mult comentata „clasă de mijloc” nu e o producătoare ci o consumatoare. Ea recoltează privilegii mărunte (gadget-uri hi-tech, turism occidental, maşini şi modă de firmă) în schimbul pasivităţii.

Modelul a fost pus la punct cu o extensie colosală de China. Discuţia e complicată dar diferenţa e fundamentală: în varianta periferei sovietice, modelul vieţii politice răscumpărate prin recompense stă pe un gol enorm. El nu consolidează o formulă, fie ea şi autoritară ca în varianta chineză, ci grăbeşte căderea. Demografia în regres, pierderea forţei de muncă prin migraţie, modelul economic precar şi lichidarea participării sociale trag aceste societăţi spre o zonă de regresie necunoscută.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG