Una dintre cele mai neliniştitoare experienţe pe care Herta Muller a trăit-o în timpul dictaturii comuniste şi pe care o povesteşte în unul dintre cele mai suculente eseuri din carte se leagă, cine ar fi crezut, de grădiniţă. Dar iepurele sare de acolo de unde nu te aştepţi, adică tocmai dintr-o instituţie preşcolară. Pare de necrezut, dar virusul comunist pătrunsese foarte departe, infiltrîndu-se pînă şi între pereţii grădiniţelor, alienîndu-i pe copiii de cinci ani, care, zice Herta Muller, dădeau dovadă de foarte mult zel ca să-l copieze pe dictator.
Pentru că autorităţile o măturaseră cu cîntec din fabrică şi din şcoli, şi colportaseră zvonul că ar fi un fel de oaie neagră şi că ar reprezenta un mare pericol social, pe Herta Muller nimeni nu mai voia s-o angajeze în altă parte. De aceea, mai că pusese mîna pe şarpe atunci cînd i se făcuse oferta de-a lucra educatoare.
Pentru că datoriile o scoteau din casă, viitoarea laureată a premiului Nobel primise cu braţele deschise să-i dădăcească pe copii, dar nu a putut rezista mai mult de paisprezece zile, căci s-a ciocnit de fantoma comunismului în sălile grădiniţei.
Scriitoarea a încercat să înfrunte sistemul şi să le aducă aminte copiilor că sunt copii şi nu activişti de partid, dar tot efortul ei s-a dovedit a fi zadarnic. Copii nu cunoşteau poezii sau cîntece despre iarnă sau despre vară, iar singurele versuri pe care le ştiau despre culesul florilor se încheiau cu un elogiu fierbinte adus iubitului conducător. Dar mai trist decît aceasta era faptul că nici nu le plăcea şi nici nu voiau să le înveţe, preferînd creaţiile în care era preamărit partidul.
Fiecare zi o începeau cu cîntatul imnului. Şi pentru că Herta Muller, în locul acestuia, constant le propunea cîntece conforme vîrstei, copiii rămîneau la fel de imuabili şi-i aminteau că, de fapt, ar fi mai bine să cînte imnul şi să-l cînte tot, pînă la ultima strofă.
Într-o bună zi, unul dintre copii s-a apropiat de educatoare, povesteşte Herta Muller, şi i-a zis piezis şi oarecum acuzator: „ Tovarăşă, dumneavoastră de ce n-aţi cîntat?”
Copiii erau complet nedumeriţi: ei nu puteau înţelege de ce educatoarei lor i se păreau mai frumoase cîntecele despre zăpadă decît acelea în care era proslăvit măreţul conducător sau falnicul partid.
Acesta şi fusese motivul care o făcuse pe Herta Muller să-şi dea demisia doar după două săptămîni de muncă. Pentru că şi-a dat seama că piciii ăia care cîntau transfiguraţi erau deja nişte victime ale sistemului şi nu mai puteau fi întorşi din drum.
Iar Herta Muller nu voia să devină o complice a regimului şi pentru că se eschivase, autorităţile o luaseră la ochi, vrînd să-i bage şarpele în casă. Dar, cu toate astea, la fiecare interogatoriu, povesteşte într-un alt eseu Herta Muller, mergea sclivisită şi dichisită ca la nuntă, scoţîndu-i din sărite pe securişti, securişti care, imediat după revoluţie, zice Herta Muller, au devenit nişte prosperi oameni de afaceri şi nişte promotori convinşi ai valorilor capitaliste, contra cărora, altminteri, luptaseră neogoiţi în timpul comunismului, încă de pe vremea cînd erau copii la grădiniţă.
Pentru că autorităţile o măturaseră cu cîntec din fabrică şi din şcoli, şi colportaseră zvonul că ar fi un fel de oaie neagră şi că ar reprezenta un mare pericol social, pe Herta Muller nimeni nu mai voia s-o angajeze în altă parte. De aceea, mai că pusese mîna pe şarpe atunci cînd i se făcuse oferta de-a lucra educatoare.
Pentru că datoriile o scoteau din casă, viitoarea laureată a premiului Nobel primise cu braţele deschise să-i dădăcească pe copii, dar nu a putut rezista mai mult de paisprezece zile, căci s-a ciocnit de fantoma comunismului în sălile grădiniţei.
Scriitoarea a încercat să înfrunte sistemul şi să le aducă aminte copiilor că sunt copii şi nu activişti de partid, dar tot efortul ei s-a dovedit a fi zadarnic. Copii nu cunoşteau poezii sau cîntece despre iarnă sau despre vară, iar singurele versuri pe care le ştiau despre culesul florilor se încheiau cu un elogiu fierbinte adus iubitului conducător. Dar mai trist decît aceasta era faptul că nici nu le plăcea şi nici nu voiau să le înveţe, preferînd creaţiile în care era preamărit partidul.
Fiecare zi o începeau cu cîntatul imnului. Şi pentru că Herta Muller, în locul acestuia, constant le propunea cîntece conforme vîrstei, copiii rămîneau la fel de imuabili şi-i aminteau că, de fapt, ar fi mai bine să cînte imnul şi să-l cînte tot, pînă la ultima strofă.
Într-o bună zi, unul dintre copii s-a apropiat de educatoare, povesteşte Herta Muller, şi i-a zis piezis şi oarecum acuzator: „ Tovarăşă, dumneavoastră de ce n-aţi cîntat?”
Copiii erau complet nedumeriţi: ei nu puteau înţelege de ce educatoarei lor i se păreau mai frumoase cîntecele despre zăpadă decît acelea în care era proslăvit măreţul conducător sau falnicul partid.
Acesta şi fusese motivul care o făcuse pe Herta Muller să-şi dea demisia doar după două săptămîni de muncă. Pentru că şi-a dat seama că piciii ăia care cîntau transfiguraţi erau deja nişte victime ale sistemului şi nu mai puteau fi întorşi din drum.
Iar Herta Muller nu voia să devină o complice a regimului şi pentru că se eschivase, autorităţile o luaseră la ochi, vrînd să-i bage şarpele în casă. Dar, cu toate astea, la fiecare interogatoriu, povesteşte într-un alt eseu Herta Muller, mergea sclivisită şi dichisită ca la nuntă, scoţîndu-i din sărite pe securişti, securişti care, imediat după revoluţie, zice Herta Muller, au devenit nişte prosperi oameni de afaceri şi nişte promotori convinşi ai valorilor capitaliste, contra cărora, altminteri, luptaseră neogoiţi în timpul comunismului, încă de pe vremea cînd erau copii la grădiniţă.
