Linkuri accesibilitate

Vestea m-a dat peste cap: s-a stins, fulgerător, cum a trăit toată viaţa – la cea mai înaltă tensiune! –, Marin Mincu. Tulburarea mea ia proporţii dat fiind că, la ultima noastră întrevedere din cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus de la Bucureşti, maestrul era într-o formă de zile mari, iar planurile pe măsura talentului său prodigios. Tocmai împlinise, pe 28 august ’09, 65 de ani. Pe 28 noiembrie curent, cînd m-a căutat la standul Cartier de la Gaudeamus, nimănui nu putea să-i treacă prin cap că i-a mai rămas de trăit o singură zi, pînă la închiderea Tîrgului de Carte, cînd va intra în comă pentru a se petrece puţin după.

La altfel de călătorie îi era gîndul, cum stă mărturie dedicaţia pe care mi-a semnat-o pe volumul său antologic, Proba de gimnastică, scos recent în seria “Ediţii definitive” la Editura Vinea: “cu emoţia lirică a periplului nostrum comun pe ruta Chişinău-Bălţi-Cernăuţi”, chiar dacă intuiţia trebuie că-i şoptise ceva de vreme ce, după schimbul de cărţi (tocmai îi scrisesem cîteva cuvinte pe foaia de titlu a Arme-lor grăitoare), mi-a cerut – în maniera sa aristocratică, inimitabilă – să-i dăruiesc Jurnal de doliu, de Roland Barthes, pe care l-am tradus în primăvara lui 2009 pentru Editura Cartier. E ca şi cum şi-ar fi luat bilet de ducă, într-o singură direcţie, iar eu i l-am pus în mînă. (Oh, intuiţia artiştilor!!! – în aceeaşi dimineaţă, directorul de la Paralela 45, Călin Vlasie tocmai îmi povestise cum prietenul nostru comun Ioan Flora, prezentîndu-i manuscrisul volumului de poeme Dejun sub iarbă, şi izbindu-se de reticenţa patronului, de meserie psihiatru, a exclamat: “Bătrîne, dar e un titlu mortal!” Cu asta s-a şi dus în mormînt.)
Atîta mîngîiere: încă din timpul vieţii i-am arătat lui Marin Mincu preţuirea noastră, într-un text apărut în 2007 în Contemporanul, pe care-l reiau mai jos – acum, pe post de cenotaf.

** * * * * *

“Împotriva” lui Mincu

Că “nu există operă care să nu se întoarcă împotriva autorului ei: poemul îl va strivi pe poet, sistemul pe filosof, evenimentul pe omul politic” (E. M. Cioran) o ilustrează — ca nimeni altul în literatura română de astăzi — Marin Mincu. Poetul e subminat de critic, exegetul de mentor (a cel puţin două generaţii/promoţii, chiar dacă unii nu au întîrziat să-şi trîmbiţeze, la primul semnal de alarmă venit dinspre conducerea USR, despărţirea de maestru), prozatorul roman de romancierul de expresie italiană cu acelaşi nume, dar cu o cotă de popularitate net superioară (Il diario di Dracula, Ed. Bompiani, Milano, 1992, figurînd printre cei cinci finalişti ai Premiului Bergamo), în fine, scriitorul quasi total — dacă ar fi să judecăm după genurile pe care le-a abordat de-a lungul unei strălucite cariere artistice, cu rezultate de fiecare dată notabile (de bună seamă, cine ar putea să-mi numească o singură carte ratată ce-i poarta semnătura?!) — de cititorul cuprins de febra aurului extras din textele altora. Cît despre omul public, ei bine, doar prezenţa domniei sale în agora stîrneşte “unde” asemeni circumvoluţiunilor celebrului Ţipăt munchian. Într-un climat de sfîrşeală instituţionalizată, singură intervenţia sa este în stare să primenească atmosfera, structurînd-o în linii concentrice de forţă (un adevărat şoc intelectual, alocuţiunea sa — cu cărţile pe masă! — în cadrul Celei de-a 2-a întîlniri a scriitorilor români din diaspora graniţelor ţării, din octombrie ‘97). Marin Mincu dă o pîine de mîncat celor dispuşi să mizeze totul pe (o) carte şi circ “privitorilor ca la teatru” veniţi să caşte gura, şi una şi alta adeseori concomitent. Astfel încît — repet şi eu după alţii, faute de mieux —, dacă Marin Mincu nu ar fi existat, ceea ce e greu de crezut dată fiind omniprezenţa sa în Cetatea Literelor, el ar fi trebuit cu orice preţ inventat, dar... cine să-l inventeze fără riscul de a şi-l ridica în cap, din te miri ce?!

Primul care are de suferit, scăzut (din ecuaţia poeziei române de la origini pînă azi de către unii alcăturitori de antologii ce-l “sar” cu nonşalanţă) sub multiplele învelişuri ale personalităţii (şi nu am spus un cuvînt despre editorul & profesorul universitar, primul scoţînd titluri ce au făcut epocă după ‘89 încoace: Parcul, Poeme aristocrate, Aleea Mimozei nr. 3, Maniera, etc., etc.; ultimul fondînd în 1990 Universitatea de la Constanţa), este — se putea altfel?! — poetul. Unul a rebours, mai pe româneşte spus — îndărătnic, în egală măsură asediat şi asediator. Întreaga fascinaţie & complexitate a liricii lui Marin Mincu se regăseşte în acest poem cu valoare de manifest, datat 1964 şi inclus în volumul de debut, Cumpănă (1968), poem pe care-l citez integral, respectîndu-i verticalitatea:

Satul cu lupi


Lupii veniră în sat nechemaţi şi calmi,
împărţiră satul după familii şi rudele mai apropiate,
cu ochii sfîrîind de foame jăcuiră întîi vitele mari
adormind de oboseala mîncatului pe ciolanele lor.

Se treziră la trîmbiţa burţii cu puteri noi,
acum deteră iama printre rîmătoare şi oi,
şi apropiaţi de case lingeau geamurile cu linişte,
oamenii privindu-i lupeşte se strîmbară urît spre ei.

După ce înfulecară măruntele orătănii proaste
se începu asediul lupilor de afară asupra celor ascunşi;
îşi rodeau cozile cîinii jigăriţi de foame
pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce.

Satul tăcea pustiu de oameni şi parcă părăsit
soarele drept înţepa blana lupilor suri
se auzea mîrîit ca de lupi prin case
în urmă, lupii se tîrîră-n păduri.

Sleiţi cîinii rîcîiră la prguri şi uşi,
uşile scîrţîiră bolnave-n ţîţîni,
un miros de lupi se rostogoli dinăuntru,
nişte umbre tîrîte se repeziră spre cîini.

Un fel de Încă pe atunci vulpea (în cazul de faţă — lupul; nota mea) era vînătorul, de-a-ndoaselea, poemul. Ceea ce izbeşte de la bun început este precizia desenului — o precizie demnă de şcoala flamandă de pictură —, liniar în primele 7 versuri şi “răsfrînt” începînd cu al 8-lea. Cu mişcări de mare maestru de ceremonii (de iară, aş adăuga între paranteze, singură senzaţia de frig ce-ţi îngheaţă sîngele-n vine pe care o degajă textul, în special versul parcă ieşit din atelierul lui Spinoza: “şi apropiaţi de case lingeau geamurile cu linişte”, fiind suficientă pentru a sugerea atmosfera hibernală), poetul mută cînd o piesă (“Lupii veniră în sat nechemaţi şi calmi”), cînd alta (“oamenii privindu-i lupeşte se strîmbară urît spre ei”), într-un joc pe viaţă şi pe moarte în care nu există jumătăţi de măsură (“cîinii jigăriţi”, un fel de corcituri, nu?, sînt într-o primă fază scoşi din cărţi: “pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce”), astfel încît tabloul contemplat din exterior la un moment dat te absoarbe înăuntru, printr-o spectaculoasă răsturnare de perspectivă, şi abia de-acum încolo poemul capătă o turnură vizionară. Pe măsură ce se goleşte de acţiune (pînă la refuzul desăvîrşit al acesteia, din versul citat mai sus: “pînă şi lupilor le era scîrbă să-i mănînce”), asediul — iată un termen tocmai potrivit pentru a desemna poetica lui Marin Mincu — se infiltrează pe sub pielea “celor ascunşi”, pînă la contaminare: “se auzea mîrîit ca de lupi prin case”. Procedeu mai degrabă pictural, după cum o atestă iconografia medievală: “în numeroase imagini sau lucrări pictate de la sfîrşitul Evului Mediu reprezentînd arestarea lui Iisus şi sărutul trădării, roşeaţa apostolului mişel pare a se fi transmis, ca prin osmoză, părului şi bărbii lui Christ; călăul şi victima sa, care nu se pot confunda prin nimic, sînt uniţi simbolic prin aceeaşi culoare”(Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental). Cu totul altfel funcţionează osmoza în poemul lui Mincu: primul lucru pe care-l fac supravieţuitorii asediului (dar mai pot fi oare numiţi astfel de vreme ce oamenii s-au lăsat cuceriţi pe din interior: “un miros de lupi se rostogoli dinăuntru”) este chiar ultimul lucru pe care l-ar fi făcut — şi nu l-au făcut, Nota Bene — lupii: “nişte umbre tîrîte se repeziră spre cîini”. De împrumut pentru oameni, natura fiarei este compromisă prin alterare. Remarcabil jocul de lumini şi umbre: pe cît de calmă acţiunea exterioară, desfăşurată într-un regim diurn (“soarele drept înţepa blana lupilor suri”), pe atît de neliniştitoare şi întunecată reacţia oamenilor claustraţi, mai mult nişte spectre (“nişte umbre tîrîte”, ca să citez exact). Totodată asaltul final, din interior spre afară, are ceva dintr-un acvaforte de Goya, Somnul raţiunii naşte monştri.

Nu ştiu ce impact a avut textul de mai sus la data scrierii, acum patru decenii, şi dacă a apărut în presa literară a vremii înainte de a fi inserat în volumul de debut din ‘68; negreşit însă poezia trebuie să fi lucrat în carnea artistului la tinereţe ca o boală de care acesta nu a mai dorit să se vindece. Sau poate ca un vaccin împotriva tuturor (bolilor). În tot cazul, l-a marcat a jamais. Altfel spus, de patru decenii Marin Mincu se află în regim de asediu. Întrebarea ce se pune ar fi chiar aceasta: de care parte? Cum este foarte greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să ni-l imaginăm luat prin surprindere sau constrîns să se apere, răspunsul se-nţelege de la sine. Punct şi de la capăt.

Împotriva naturii luminoase (meridionale) a poetului, creaţia sa este traversată de la un capăt la altul de spectrul întunecat al demonului lăuntric. Bizantinul levantin se lasă locuit cu chirie de un protestant din epoca Inchiziţiei, unul încălzindu-se la rug tot cu ochii la Steaua Polară. Vine frigul! (titlul antologiei apărute în seria “Biblioteca pentru toţi”, Editura Minerva, 2000), iată formula prin care poetul găseşte de cuviinţă să dea şfoară-n ţară. Un titlu ca o auroră boreală.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG