În romanul Romance Language Alan Elsner, senior editor la Reuters News, descrie revoluţia română din 1989 şi povestea de dragoste dintre o jurnalistă americană, Liz Graham, şi un poet disident român, Ştefan Petrescu. Povestea începe în 2007 când fiica eroinei se întoarce la Bucureşti pentru a-şi cunoaşte tatăl. Dacă din scrisorile jurnalistei aflăm despre revoluţia română, fiica ei prezintă Bucureştiul anului 2007.
Romance language Europa Liberă: Menţionati în blogul Dvs. că agentul Dvs. a încercat să vă convingă să nu scrieţi un roman de dragoste. De ce nu i-aţi ascultat sfatul?
Alan Elsner: Cred că un scriitor trebuie să scrie despre ceea ce este în inima sa. Şi am vrut să fac asta. Aici m-a adus imaginaţia, la aceste lucruri mă gândeam şi am hotărât să fac asta.
EL: A fost o alegere de succes?
Alan Elsner: Vom vedea, cartea abia a ieşit pe piaţă şi vom vedea dacă le place oamenilor, dacă vor să o cumpere. Eu sper că le va plăcea. Şi sper că va fi tradus în limba română, deoarece cartea descrie România şi mi-ar placea ca cititorii români să facă cunoştinţă cu personajele mele şi să îmi urmărească povestea.
EL: Precizaţi că pentru a descrie perioada comunistă v-aţi inspirat şi memoriile colegului Dvs, David Storey. Care din întâmplările lui apar în carte?
Alan Elsner: Este, de exemplu, o întâmplare în care personajul principal merge la cină cu un coleg de la ambasada americană la Hotelul Bucureşti. Şi acolo cântă o trupa de ţigani şi firul vioarei electrice se încâlceşte în jurul unei mese Este o scenă comică şi colegul meu chiar a văzut asta. Pe de altă parte a descris o vizită la o fabrică din Braşov. Când au ajuns acolo, nimic nu funcţiona, totul era tăcut şi nu au fost lăsaţi să intre la fabrică. Şi acest episod apare şi în carte.
EL: E foarte interesant de citit cum vede un străin situaţia din România. Ştiu că ati predat în România, la Universitatea din Bucureşti. Cum v-au ajutat studenţii să scrieţi aceasta carte?
Alan Elsner: M-au ajutat enorm. Nu aş fi putut să scriu în mod convingător despre viaţa tinerilor din Bucureşti fără ajutorul lor. Unul din personajele cărţii mele este o tânără în vârstă de 17 ani care vine la Bucureşti să îşi caute tatăl. Ea face cunoştinţă cu un grup de tineri, studenţi, cu câţiva ani mai în vârstă decât ea. Şi astfel, ea aterizează în viaţa socială al oraţului. Studenţii mei mi-au descris exact ce însemna să fii tânăr. Am ajuns să îi cunosc pe unii foarte bine. Aceste relaţii au devenit prietenii şi rezistă şi astăzi. Aud de la ei destul de des. Astfel, de exemplu, este o scenă în carte care se desfăşoară într-o discotecă din Bucureşti. Şi aici m-am bazat pe descrierea studenţilor mei. Şi am vorbit cu ei despre viaţa lor, am făcut interviuri despre relaţiile lor cu părinţii, despre cât de mult s-a vorbit despre revoluţie, ceea ce a fost aproape egal cu zero.
De atunci câţiva dintre studenţii mei au citit cartea şi unul dintre ei mi-a spus că a aflat mai multe lucruri despre revoluţie din romanul meu decât din orele de istorie şi de la părinţii ei. Ceea ce a fost un compliment important pentru mine.
EL: În cartea Dvs. anii 1989 şi 2007 se îmbină. Cum s-au schimbat românii în această perioadă?
Alan Elsner: În mod evident viaţa lor s-a schimbat enorm şi tinerii români, cărora le-am predat la Universitatea din Bucuresti şi la alte universităţi din ţară, s-au născut dupa revoluţie sau erau foarte mici în timpul revoluţiei. Aşadar nu îşi pot aminti ce a însemnat să traieşti în comunism. Este o generaţie cu totul nouă. Cred că tinerii de acum au mai multe oportunităţi decât în toate celelalte perioade ale istoriei. România face parte din Uniunea Europeană, au oportunitatea să înveţe în străinătate şi foarte mulţi chiar fac asta. Deci cred că aceşti oameni nu sunt traumatizaţi de trecut.
Dar când este vorba despre oameni mai în vârstă, cred că multe dintre aceste traume mai există. Am avut senzaţia - trăind în centrul României - că sunt sub supravegherea constantă a vecinilor. Nu erau prea prietenoşi şi tot timpul mă urmăreau. Deci mai există acea suspiciune în legatură cu străinii, care nu a dispărut. Şi cred că birocraţia… de exemplu să îţi plăteşti factura telefonică este o mare problemă. În Bucuresti trebuie să mergi la Poştă, trebuie să stai la rând, trebuie să plăteşti, de obicei, în bani gheaţă şi aceasta îţi ia mult timp şi e destul de inconvenient şi de multe ori neplăcut.
Dar ţara se schimbă. Tehnologia avansează, deci aceste lucruri vor ţine de trecut. Cred că cea mai mare povară a trecutului este cea a corupţiei zilnice. Câţiva din studenţii mei mi-au povestit că era obişnuit să se dea mita unor profesori pentru a lua examenul. Acest lucru mi s-a părut surprinzător şi imoral. Dacă mergi la medic, acesta se asteaptă să primească cadou. Cineva din familia unui coleg urma să nască şi a trebuit să dea un cadou de 400 de euro. Ceea ce este o mare sumă de bani în Bucuresti. Deci, cred… ştiu că s-a vorbit şi s-a scris mult despre corupţie în România, dar este totuşi o mare problemă.
EL: Nu apare ca o opţiune în cartea Dvs., dar ar putea o persoană din SUA - ca Liz Graham, de exemplu - să se adapteze în România zilelor noastre?
Alan Elsner: Da, absolut. Adică sunt destul de multi străini care trăiesc în România şi am cunoscut câţiva care s-au stabilit în România. A fost un domn care a venit la începutul anilor 90 ca avocat să ajute în organizarea unei firme de avocaţi, s-a căsătorit cu o româncă şi a rămas. Şi nu este nimic ieşit din comun, nu este nici un fel de şoc cultural mai mare decât în oricare altă ţară. Eu am fost foarte fericit să trăiesc acolo un an şi as fi rămas mai mult dacă as fi avut posibilitatea. Şi m-as şi întoarce. Toate capcanele Europei de Vest se găsesc şi la Bucureşti. Desigur viaţa la ţară e foarte diferită. Dar dacă m-ai întreba dacă ar putea un american să se obişnuiască cu viaţa din Romania, as spune da.
EL: Într-un interviu precedent aţi menţionat că americanii nu ştiu multe detalii despre România. Deci cum credeţi că romanul Dvs. va fi primit în SUA?
Alan Elsner: Cred că un roman trebuie să spună o întâmplare interesantă, o întâmplare universală. Şi dacă faci asta, o să îşi găsească un public. Cred că oamenii sunt mai degraba interesaţi de personaje, de întâmplări decât de locul unde se petrece. Cred că oamenii sunt interesati de locuri noi, necunoscute dacă citesc cartea în contextul întîmplărilor, personajelor cu care se pot identifica.
EL: Care sunt planurile Dvs. de viitor? Vă întoarceţi în România?
Alan Elsner: Nu am planuri sigure de a mă întoarce în România acum, deoarece lucrez la Reuters News Service. Şi vreau să continui să lucrez aici şi să mai scriu romane. Chiar acum lucrez la un alt roman. Dar mi-ar făcea mare plăcere să mă întorc în România, mi-ar plăcea să îmi vad cartea tradusă în limba română şi publicată acolo. Şi daca s-ar ivi posibilitatea să predau în Bucuresti sau în alte orase din România, cum ar fi Iaşiul, Clujul, Timişoara sau Sibiu, m-aş întoarce. Toate aceste oraşe sunt minunate şi mi-ar făcea plăcere să locuiesc în oricare dintre ele.
Alan Elsner: Cred că un scriitor trebuie să scrie despre ceea ce este în inima sa. Şi am vrut să fac asta. Aici m-a adus imaginaţia, la aceste lucruri mă gândeam şi am hotărât să fac asta.
EL: A fost o alegere de succes?
Alan Elsner: Vom vedea, cartea abia a ieşit pe piaţă şi vom vedea dacă le place oamenilor, dacă vor să o cumpere. Eu sper că le va plăcea. Şi sper că va fi tradus în limba română, deoarece cartea descrie România şi mi-ar placea ca cititorii români să facă cunoştinţă cu personajele mele şi să îmi urmărească povestea.
EL: Precizaţi că pentru a descrie perioada comunistă v-aţi inspirat şi memoriile colegului Dvs, David Storey. Care din întâmplările lui apar în carte?
Alan Elsner: Este, de exemplu, o întâmplare în care personajul principal merge la cină cu un coleg de la ambasada americană la Hotelul Bucureşti. Şi acolo cântă o trupa de ţigani şi firul vioarei electrice se încâlceşte în jurul unei mese Este o scenă comică şi colegul meu chiar a văzut asta. Pe de altă parte a descris o vizită la o fabrică din Braşov. Când au ajuns acolo, nimic nu funcţiona, totul era tăcut şi nu au fost lăsaţi să intre la fabrică. Şi acest episod apare şi în carte.
EL: E foarte interesant de citit cum vede un străin situaţia din România. Ştiu că ati predat în România, la Universitatea din Bucureşti. Cum v-au ajutat studenţii să scrieţi aceasta carte?
Alan Elsner: M-au ajutat enorm. Nu aş fi putut să scriu în mod convingător despre viaţa tinerilor din Bucureşti fără ajutorul lor. Unul din personajele cărţii mele este o tânără în vârstă de 17 ani care vine la Bucureşti să îşi caute tatăl. Ea face cunoştinţă cu un grup de tineri, studenţi, cu câţiva ani mai în vârstă decât ea. Şi astfel, ea aterizează în viaţa socială al oraţului. Studenţii mei mi-au descris exact ce însemna să fii tânăr. Am ajuns să îi cunosc pe unii foarte bine. Aceste relaţii au devenit prietenii şi rezistă şi astăzi. Aud de la ei destul de des. Astfel, de exemplu, este o scenă în carte care se desfăşoară într-o discotecă din Bucureşti. Şi aici m-am bazat pe descrierea studenţilor mei. Şi am vorbit cu ei despre viaţa lor, am făcut interviuri despre relaţiile lor cu părinţii, despre cât de mult s-a vorbit despre revoluţie, ceea ce a fost aproape egal cu zero.
De atunci câţiva dintre studenţii mei au citit cartea şi unul dintre ei mi-a spus că a aflat mai multe lucruri despre revoluţie din romanul meu decât din orele de istorie şi de la părinţii ei. Ceea ce a fost un compliment important pentru mine.
EL: În cartea Dvs. anii 1989 şi 2007 se îmbină. Cum s-au schimbat românii în această perioadă?
Alan Elsner: În mod evident viaţa lor s-a schimbat enorm şi tinerii români, cărora le-am predat la Universitatea din Bucuresti şi la alte universităţi din ţară, s-au născut dupa revoluţie sau erau foarte mici în timpul revoluţiei. Aşadar nu îşi pot aminti ce a însemnat să traieşti în comunism. Este o generaţie cu totul nouă. Cred că tinerii de acum au mai multe oportunităţi decât în toate celelalte perioade ale istoriei. România face parte din Uniunea Europeană, au oportunitatea să înveţe în străinătate şi foarte mulţi chiar fac asta. Deci cred că aceşti oameni nu sunt traumatizaţi de trecut.
Dar când este vorba despre oameni mai în vârstă, cred că multe dintre aceste traume mai există. Am avut senzaţia - trăind în centrul României - că sunt sub supravegherea constantă a vecinilor. Nu erau prea prietenoşi şi tot timpul mă urmăreau. Deci mai există acea suspiciune în legatură cu străinii, care nu a dispărut. Şi cred că birocraţia… de exemplu să îţi plăteşti factura telefonică este o mare problemă. În Bucuresti trebuie să mergi la Poştă, trebuie să stai la rând, trebuie să plăteşti, de obicei, în bani gheaţă şi aceasta îţi ia mult timp şi e destul de inconvenient şi de multe ori neplăcut.
Dar ţara se schimbă. Tehnologia avansează, deci aceste lucruri vor ţine de trecut. Cred că cea mai mare povară a trecutului este cea a corupţiei zilnice. Câţiva din studenţii mei mi-au povestit că era obişnuit să se dea mita unor profesori pentru a lua examenul. Acest lucru mi s-a părut surprinzător şi imoral. Dacă mergi la medic, acesta se asteaptă să primească cadou. Cineva din familia unui coleg urma să nască şi a trebuit să dea un cadou de 400 de euro. Ceea ce este o mare sumă de bani în Bucuresti. Deci, cred… ştiu că s-a vorbit şi s-a scris mult despre corupţie în România, dar este totuşi o mare problemă.
EL: Nu apare ca o opţiune în cartea Dvs., dar ar putea o persoană din SUA - ca Liz Graham, de exemplu - să se adapteze în România zilelor noastre?
Alan Elsner: Da, absolut. Adică sunt destul de multi străini care trăiesc în România şi am cunoscut câţiva care s-au stabilit în România. A fost un domn care a venit la începutul anilor 90 ca avocat să ajute în organizarea unei firme de avocaţi, s-a căsătorit cu o româncă şi a rămas. Şi nu este nimic ieşit din comun, nu este nici un fel de şoc cultural mai mare decât în oricare altă ţară. Eu am fost foarte fericit să trăiesc acolo un an şi as fi rămas mai mult dacă as fi avut posibilitatea. Şi m-as şi întoarce. Toate capcanele Europei de Vest se găsesc şi la Bucureşti. Desigur viaţa la ţară e foarte diferită. Dar dacă m-ai întreba dacă ar putea un american să se obişnuiască cu viaţa din Romania, as spune da.
EL: Într-un interviu precedent aţi menţionat că americanii nu ştiu multe detalii despre România. Deci cum credeţi că romanul Dvs. va fi primit în SUA?
Alan Elsner: Cred că un roman trebuie să spună o întâmplare interesantă, o întâmplare universală. Şi dacă faci asta, o să îşi găsească un public. Cred că oamenii sunt mai degraba interesaţi de personaje, de întâmplări decât de locul unde se petrece. Cred că oamenii sunt interesati de locuri noi, necunoscute dacă citesc cartea în contextul întîmplărilor, personajelor cu care se pot identifica.
EL: Care sunt planurile Dvs. de viitor? Vă întoarceţi în România?
Alan Elsner: Nu am planuri sigure de a mă întoarce în România acum, deoarece lucrez la Reuters News Service. Şi vreau să continui să lucrez aici şi să mai scriu romane. Chiar acum lucrez la un alt roman. Dar mi-ar făcea mare plăcere să mă întorc în România, mi-ar plăcea să îmi vad cartea tradusă în limba română şi publicată acolo. Şi daca s-ar ivi posibilitatea să predau în Bucuresti sau în alte orase din România, cum ar fi Iaşiul, Clujul, Timişoara sau Sibiu, m-aş întoarce. Toate aceste oraşe sunt minunate şi mi-ar făcea plăcere să locuiesc în oricare dintre ele.
