Linkuri accesibilitate

Portretul artistului tânăr la maturitate

Claudiu Komartin a debutat în volum (Păpuşarul şi alte insomnii, Vinea, 2003; Premiul Naţional „Mihai Eminescu” Opera Prima, Premiul „Prometheus” pentru debut) la vârsta la care Rimbaud îşi luase deja, de circa un an, rămas bun de la poezie; mitul poetului tânăr pare să-l urmărească însă pe autorul român (n. 1983), acum la cea de a treia carte, Un anotimp în Berceni, Cartier, 2009, al cărei titlu constituie (şi) un clin d’oeil la adresa ilustrului său predecesor. Precocitatea scrisului său, apreciat până şi de cea mai conservatoare instituţie (Circul domestic, Cartea Românească, 2005, este distins cu Premiul pentru poezie al Academiei Române), se traduce atât prin ritmul susţinut al apariţiilor editoriale (3 în doar 6 ani, plus o reeditare), cât şi prin traiectoria ascendentă a evoluţiei sale, ceea ce-l face pe Cosmin Ciotloş să afirme: „Stilist desăvârşit, Claudiu Komartin devine, pe volum ce trece, un poet tot mai bun”.

Structurat în 3 părţi – Poeme cu tătuca, Black Buterfly, La debarcader –, precedate de un poem-manifest, Ce ascunzi în palmă? (laitmotivul „arată-ne arată-ne arată-ne totul” sună a strigăt de războinic), Un anotimp în Berceni este o carte care pune-n valoare mai cu seamă „stilistul desăvârşit” CK, acesta operând în câteva registre, de la unul deliberat vulgar (aici, în sensul primordial al cuvântului), fără să fie obscen, în primul ciclu, la unul (dublu) rafinat, în Black Buterfly şi La debarcader. Ca şi cum, după ce că şi-a îngroşat vocea în Poeme cu tătuca („La noi, lumea se încaieră pentru orice fleac./ Paţanii înjură şi duşmănesc, omorurile se ţin lanţ,/ însă pe lumea cealaltă, discută încrezători Boris şi Vitea,/ asemenea silnicii sunt mai rare./ Cel mult două pe săptămnă – şi, spunând toate acestea,/ râd şi se bucură şi vorbesc tot mai tare”), ulterior se desfăşoară în adevărate triluri de tenor liric („frumuseţe, tu cântăreai mai puţin/ decât fumul!”).

Limbaj visceral, pe de-o parte – scriitură caligrafică, nu şi calofilă, pe de-alta. În primul caz acesta exprimă, în „cuvinte [ce] duhnesc a dializă şi a alcool”, atmosferă stătută, de cazarmă („Aerul e bâhlit de atâta suferinţă/ şi de la bocancii tăi vechi lăsaţi pe pervaz”), a satului (nou) basarabean, de unde şi dedicaţia – o poveste pentru Ruslan (Carţa, adaug între paranteze), nu fără o oarece corespondenţă cu cea din viaţa de-o zi (penultimul ciclu al Ieudul-ui fără ieşire) a lui Ioan Es Pop, chit că la acesta din urmă e vorba de satul (ancestral) maramureşan („de patru generaţii, în dosul casei noastre curge/ un pârâu de sânge întunecat” îşi are, iată, corespondentul moldav în „flegma sa verde, surioară, e râul/ blestemat în care ne înecăm tinereţea”).

Fireşte, poemele colcăie de impurităţi (incusiv lingvistice: „înfulecă gâfâind/ şaşlâc, pelimeni şi cârnaţi cu votcă”), semn că am intrat într-un univers infestat de moarte & ură („E 4 dimineaţa şi tătuca nu lasă pe nimeni să doarmă –/ trupul lui e-un sicriu de carne/ în care deja viermii şi-au început lunga lucrare”), descris cu lux de amănunte de-a lungul a 15 texte, dintre care câteva antologice (în primul rând, câtă suferinţă poţi îndura înainte să te decizi?, amintind de Tăticule Sylviei Plath, ale cărei versuri: „gheată neagră/ în care-am trăit ca o labă” rezonează, la CK, cu „Tu eşti bocancii tăi ponosiţi care/ acum nu mai pot face nimănui vreun rău”).

Odată proiectat filmul negru-alb al Poeme-lor cu tătuca, cu numeroase scene de fundal, dar şi cu câteva gros-planuri memorabile, îmi stăruie în faţa ochilor această imagine de o cruzime & tandreţe sfâşietoare: „de la Bălţi/ unde fusese omorât în bătaie Vitalie/ drumul e hurducăit/ trebuie să ai grijă, mi-a spus/ ca mortului să nu i se împrăştie de tot măruntaiele/ şi pielea să nu-i zboare pe marginea drumului sau pe câmp/ pielea aceea/ pe care medicii o legaseră-n grabă ca pe o pânză putrezită/ cu vreo câteva sfori tocmai/ bune pentru un balot de carne/ de 88 de kilograme” (subl. mea). La celălalt capăt al registrului stilistic, poemul Laura din ultimul ciclu ridică un gest de maximă candoare la puterea cruzimii absolute: „îmi pierd mâna prin părul tău/ cum se pierde un liliac/ în liniile de înaltă tensiune”.

Altmiteri, poezia lui Claudiu Komartin – acest Dorian Gray al generaţiei douămiiste mântuit prin propria creaţie – nu se îmblânzeşte deloc în Black Buterfly şi La debarcader; din contra, se rafinează-n ferocitate: „sunt o lamă de ras ţinută sub limbă”, se prezintă poetul, tăietura versului său fiind acum una mai adâncă/precisă („ai îmbrăţişat trupuri fără cusur/ le-ai crestat pielea crezând că/ aşa vei putea ajunge la suflet”), limbajul etalându-şi „muchiile zimţate”, iar vocea-i devenind de-a dreptul acută („te strig mi-aş băga foarfeca în gât numai să mă auzi”). Într-un cuvânt, autovivisecţie!

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG