Figura poliţistului britanic e celebră, admirată şi destul de puţin conscută. O lume întreagă vede partea decorativă a poliţistului britanic, aşa numitul bobby, în bună parte un personaj neschimbat de 150 de ani. Uniforma a rămas la culoarea iniţială ("navy blue", un bleumarin intens), celebra cască e în continuare purtată de o parte din agenţii de stradă şi puţină lume mai ştie că modelul vine din linia căştilor militare germane de la jumătatea secolului al XIX-lea. Cele mai admirate trăsturi ale personajului sînt însă calitatea desăvîrţită a comportamentului şi capacitatea de a inspira încredere.
Poliţitii bitanici nu sînt înarmaţi. Nmai unităţile speciale de intervenţie şi criză au în dotare arme de foc iar amplasaea unor astfel de unităţi are loc numai cu aprobări speciale. În al doilea rînd, poliţiştii britnici recurg la forţă rareori. Bastonul, cătuşele şi, mai nou, spreiurile sînt folosite numai în cazul în care poliţistul e atacat şi în pericol major. Din păcate, asta înseamnă că numărul poliţiştilor răniţi sau ucişi e relativ mare. Echipele de patrulare, văzute mereu pe străzile marilor oraşe, sînt alcătuite din doi poliţişti. În această ipostază poliţiştii şi poliţistele britanice sînt un tezaur de respect şi bună creştere.
Astfel, poliţistul va asculta orice întrebare şi va da orice lămurire, de la îndrumările date turiştilor la numele celei mai apropiate bănci. Poliţistul nu va ridica niciodată vocea, va folosi faţă de oricine formule de politeţe şi nu va refuza nici o cerere de asistenţă. Sigur, forţele de poliţie din neumărate alte ţări fac sau ar trebui să facă acelaşi lucru. Diferenţa e naturaleţea cu care poliţiştii britanii reuşesc să fie de ajutor sau să suporte insistenţele oricui şi oriunde. Poate asta e motivul pentru care în Marea Britanie nu există bancuri cu poliţişti, iar antipatia faţă de uniforma de poliţie e aproape egală cu zero.
Poliţitii bitanici nu sînt înarmaţi. Nmai unităţile speciale de intervenţie şi criză au în dotare arme de foc iar amplasaea unor astfel de unităţi are loc numai cu aprobări speciale. În al doilea rînd, poliţiştii britnici recurg la forţă rareori. Bastonul, cătuşele şi, mai nou, spreiurile sînt folosite numai în cazul în care poliţistul e atacat şi în pericol major. Din păcate, asta înseamnă că numărul poliţiştilor răniţi sau ucişi e relativ mare. Echipele de patrulare, văzute mereu pe străzile marilor oraşe, sînt alcătuite din doi poliţişti. În această ipostază poliţiştii şi poliţistele britanice sînt un tezaur de respect şi bună creştere.
Astfel, poliţistul va asculta orice întrebare şi va da orice lămurire, de la îndrumările date turiştilor la numele celei mai apropiate bănci. Poliţistul nu va ridica niciodată vocea, va folosi faţă de oricine formule de politeţe şi nu va refuza nici o cerere de asistenţă. Sigur, forţele de poliţie din neumărate alte ţări fac sau ar trebui să facă acelaşi lucru. Diferenţa e naturaleţea cu care poliţiştii britanii reuşesc să fie de ajutor sau să suporte insistenţele oricui şi oriunde. Poate asta e motivul pentru care în Marea Britanie nu există bancuri cu poliţişti, iar antipatia faţă de uniforma de poliţie e aproape egală cu zero.
